Am, ca și Francois Villon, nostalgia zăpezilor de altădată. Am, ca și Vasile Alecsandri, plăcerea de-a contempla câmpia înghețată de gerul iernilor la Mircești. Am, ca și George Bacovia, amintirea unui confort, într-un decembrie interbelic, al unei căsuțe securizate, încălzită cu lemne uscate de fag ori de stejar, bătrâni cât toată istoria Brădicenilor, de la 1877 încoace. Am, ca și Ion Cănăvoiu, dorința unei plimbări cu troica lui Esenin pe întinderea încremenită sub un cer încărcat cu nori plumburii.
Îmi rememorez copilăria cu acel sentiment al modelării unui om de zăpadă din ninsoarea proaspăt căzută. Lungeam cât puteam construirea lui, mă lăsam furat de ceremonialul zidirii acelui alter ego al bunicului meu, Vasile Popescu, din Câmpofenii Arcanilor, însurat în Brădiceni cu Luxița Popescu, fiica cea mai mare a moșnenilor Antonie și Stanca Mocioi, din Brădicenii seculari, și mort pe frontul din Crimeea, în cel de-al doilea război mondial, prin 1942, la numai 33 de ani.
Elev în clasele I-XII, student apoi la litere și istorie la Universitatea din Craiova, mă retrăgeam în tihna căsuței idilice a muichii Luxița, din Drăgoiești, iernile și verile în vacanțele „tradiționale”; căram cu mine o plasă cu cărți pe care le citeam la lumina lămpii în copilăria dintâi și în cea de-a doua, apoi la lumina unui bec chior „comunist”, care se tot ardea și pe care trebuia să-l schimb trimestrial.
Aprindeam focul în toate trei sobele: din bucătărie, din cele două dormitoare. Aruncam în gura sobei câte-o buturugă ca să țină noaptea întreagă. Amorțit de frigul hibernal, biciuit de vântul rece, mă moleșeam lipit de pereții sobei; citind însă neîntrerupt capodopere ale literaturii române și universale. Nopțile aveam cele mai „fabuloase” și „năstrușnice visuri”. Până când, într-una din ele – să tot fi avut vreo 10-11 anișori – m-am trezit din somnul ce-mi cucerise definitiv conștiența, la auzul unor ciocănituri cu degetele în geam, destul de violente. Buimac, am sărit în picioare ca să văd cine-mi tulburase odihna nocturnă. Am aprins, năuc, bâjbâind prin întuneric, și lampa ce stătuse agățată între sticla cu aghiasmă și icoana Sfântului Gheorghe omorând, de pe cal, cu sulița, un balaur.
Și, l-am văzut. Era Moș Crăciun.. Intrase cu săniuța lui zburătoare și trasă de niște căluți până în târnațul cu pridvor rindeluit de tatăl meu Ion Popescu-Călărașu, iscusit tâmplar, posesor al unui atelier dotat cu scule nemțești.
Emoționat, copleșit de extraordinara-i apariție, tocmai în (i)realul imaginației mele, a celui mai îndrăgit personaj din viața și din reveriile unui băiețel dintr-un sat gorjean, care trăiam întru vechile obiceiuri, eresuri, basme, legende, ritualuri, religii, și care râvneam mereu la miracole, întâmplări neprevăzute, minuni de neuitat, am bânguit, ceva ca o întrebare:
-Ești Moș Crăciun? Acel Moș Crăciun care vine de la Polul Nord cu cadouri pentru toți copiii lumii?
-O, ho, ho, ho, ho, fiule, chiar Moș Crăciun sunt. Ce ești așa uluit?
-Păi… păi… e prima dată când vii la mine.
-Ei, da, anii tăi de școală, în care ai fost premiant I în fiecare clasă, m-au convins să te selectez printre cei vizitați cu acest prilej al sfintelor sărbători postsolstițiale!
-Sunt tare bucuros! Aproape că-ncepusem a crede că exiști doar în poveștile al căror erou îndrăgit ești.
-Păi, și acum tot dintr-o poveste vin. Din cea în care ai scris-o chiar tu despre mine când trecuseși dintr-a doua într-a treia, și dascălul tău ți-a caligrafiat, cu stiloul cu cerneală roșie, un zece pe caietul cu compuneri. Mai ții minte conținutul textului tău? Pe mine, când am luat cunoștință de el, m-a înfiorat și te-am trecut în catastiful meu pe lista de așteptare.
-Și ce mi-ai adus, Moșule?
-O, ho, ho, ho, dar ce nu ți-am adus. Uite! Toți cei trei saci sunt ai tăi. Hai să ne așezăm aici, pe patul tău, din dreptul sobei, ca să-mi dezmorțesc și eu oasele trudite de atâtea deplasări de-a lungul și de-a latul mapamondului.
-Să-ți aduc ceva de mâncare! Din cămară, din beci, din pod.
-N-ar fi rău. Ar merge și-o țuică, și-un vin.
-Și-o bragă, Moșule, că-i tare bună la gust. O sorbi ca pe elixirul vieții nesfârșite.
-Și… fiule. Să nu uiți pâinea, mălaiul…
Am transportat cele promise în niște coșuri împletite din nuiele, cumpărate la târgul de Sfântul Pantelimon, de la Brădiceni. Am adus din beci o sticlă de țuică și o oală cu vin.
-O să ne ospătăm mai încolo. Hai să golim sacii. Uite mai întâi un caiet, un creion, o gumă de șters greșelile, un stilou, o sticlă cu cerneală, o sfârlează, o sorcovă, un fluier, un maculator, un calendar, o geantă pentru școală, acuarele pentru pictat, o cutie cu creioane colorate, un radiou cu baterie ca să asculți Vocea Americii și Europa Liberă după ora 22, un pix franțuzesc și mai vezi și tu singur ce-o să găsești. În cel de-al doilea sac ai bomboane de pom, ciocolate occidentale și autohtone, globulețe de împodobit bradul de Crăciun și Anul Nou, alte cutii cu bomboane, portocale și rodii, clementine, mandarineși piersici confiate, smochine, mere, pere, struguri, un Moș Gerilă miniatural să-l pui pe scaun sub brăduț și mai vezi după ce plec eu ce-o mai conține desaga. Iar cel de-al treilea e plin cu cărți europenești, americănești, indiene cu autori renumiți, ultra cunoscuți pe planetă.
-Moș Crăciun, lasă-mă să scot una la întâmplare.
-Ia-o și vezi ce nimerești.
-Ah, ce grozav, Lewis Carroll: Alice în Țara Minunilor și Alice în Țara din Oglindă.
-Mai scoate una!
-Iată. Daniel Defoe: Robinson Crusoe; și Edmondo de Amicis: Cuore. Oho, nemaipomenit! Și Hans Cristian Andersen: Basme povestite pentru copii. Și Frații Grimm: Povești pentru copii. Și William Shakespeare: Romeo și Julieta. Și Mihail Sadoveanu: Dumbrava minunată. Și Goethe: Suferințele tânărului Werther. Și Dickens: Oliver Twist, Un colind de Crăciun. Și Rabelais: Gargantua și Pantagruel. Și…
-Ho, oprește-te, lacomule. Hai să îmbucăm ceva că mi-e o foame de lup!
Mi-am autosuprimat tremurul interior, mi-am autocenzurat nerăbdarea cumplită de-a răsturna sacii cu gura în jos și i-am ținut companie lui Moș Crăciun. În timp ce rumegam bucatele, cinstindu-ne cu câteva pahare de țuică și de vin, l-am interogat din nou pe oaspetele meu cel straniu, însă neverosimil de blând, ca un bunic de toată isprava.
-Moșule, dar ce înseamnă Crăciunul?
-Este un cuvânt cu mai multe accepțiuni. Cică ar proveni din latinescul creatio = naștere; sau din slavul karacun = sărbătoarea solstițiului de iarnă/moarte năprasnică/spirit al morții, și ar denumi celebrarea Nașterii Domnului Iisus Hristos Mântuitorul. Sau cică ar porni din albanezul kercum = buturugă, cultul buturugii fiind autohton, traco-dacic, și în acest ritual Soarele slăbit ar fi stimulat să-și recapete puterile și în sezonul rece. Odată cu marcarea renovării timpului, lumea coboară în haos ca să declanșeze reinstaurarea unei noi ordini cosmice. De Crăciun și de Anul Nou, dragul meu alumn și mesager ales ca să-mi duci mai departe rolul divinatoriu de magician; să patronezi spiritual intonarea colindelor, a procesiunilor și jocurilor de măști (Capra, Țurca, Brezaia) a Sorcovei, a Plugușorului, a Călușarilor, a Irozilor și a fratelui meu Moș Ajun. Dar în seara de Crăciun, copile, se pune capăt unui post de 6 săptămâni și e marcat de o masă rituală la care participă toți membrii familiei atât cei vii cât și cei plecați în lumea de dincolo. Pentru cei răposați, se așază pe masă un blid cu diferite bucate, de care nu se atinge nimeni; el poate fi lăsat pe masă peste noapte, pe fereastră sau scos afară și lăsat pe prispă ca să guste și cei morți. Se servesc roade ale pământului, grâu fiert, plăcinte, găluște, sarmale în foi de varză (sau în foi de viță de vie), julfă, borș cu bob și cu sfeclă, țuică fiartă (și vin fiert). Ca orice cumpănă a timpului, întreaga perioadă a sărbătorilor de iarnă este propice practicilor magice de tot felul, ghicirii viitorului, prezicerilor meteorologice și matrimoniale etc. Și cam astfel stau lucrurile. Eu o să te las cu familia ta și o să-mi cam văd de cale. Mai sunt așteptat de milioane de copii și timpu-i scurt, tare scurt.
După plecarea lui Moș Crăciun, am dormit buștean. M-a trezit muica Luxița în zori, la cântatul cocoșilor:
-Scoală, mumă, că avem treabă. Da ce-i cu sacii ăștia sprijiniți de patul tău?
I-am răspuns mândru de mine:
-Păi, pe la miezul nopții, a trecut Moș Crăciun și pe la mine, ca drept răsplată că am fost premiant trei ani la rând. Din acest motiv mi-a lăsat trei saci plini ochi cu daruri.
Ion Popescu-Brădiceni, Scriitor și ziarist
