Am trăit câțiva ani de dejism și ceaușism absurd, de grotescă ocupație ideologică poststalinistă. Am suportat frigul angoasant, foamea de gulag sovietic ori de lagăr de exterminare nazist. Am tremurat de frică să nu rămân, la acea coadă imensă, cât un balaur preistoric, fără pâinea cea de toate zilele (de secară aspră, zgrunțuroasă, rănindu-mi limba), fără sticla de lapte, de ulei, fără măcar o bucățică de carne, de brânză, fără măcar un pachet de unt, fără butelie pentru aragaz.
Totodată, România intrase într-un izolaționism exacerbat, puțea în aerul ei infestat a minciună, fals și înrobit de un sistem ostracizant.
Cultura, literatura, arta intraseră într-o criză de credibilitate. În librării, cărțile care conțineau așa-zisele „șopârle” (în fond niște naive mimări de gesturi opoziționiste) nu atentau la existența totalitarismului, dogmatismului, dictaturii monolitice de partid comunistoid.
Când s-au întâmplat asemenea „devieri” pe calea unor libertăți democratice, asumate autosacrificial, respectivii filosofi, poeți, scriitori, publiciști, intelectuali, au fost arestați, schingiuiți, asasinați în închisori infernale, li s-a interzis dreptul de a publica o carte, evident la o editură de stat populară și socialistă, li s-au înscenat sinucideri oripilante. Aș da ca exemple destinul unor personalități de prim rang ale scrisului românesc: Nichifor Crainic, N. Steinhardt, Tudor Arghezi, Gellu Naum, Marin Preda, Lucian Blaga, Nicolae Labiș, Ana Blandiana etc.
Am recurs la această parcă „eternă reîntoarcere” la un trecut odios în expresia sa cea mai oribilă ca să acuz și acest prezent decadent, această intrare a actualei Românii în stare aproape de faliment: politic, economic, cultural, științific, social, mentalitar, instrucțional, educațional, financiar ș.c.l.
Mă dor aceste momente de „transfinită” tranziție, spre un liberalism și spre o social-democrație autentice care-și văd statutul mereu trădat, călcat în picioare, de interese meschine, egoiste, ale unor „agenți autohtoni”, vânzători de neam și de țară; care cad într-un derizoriu al nesimțirii „grohăitoare”.
Ne vedem periclitate fundamentele ideatice, doctrinele pentru care au militat atâtea „capete luminate”.
Și ce mă irită cel mai mult este absența unor luări de poziție demne, lipsa unor relații internaționale validate de o practică eficientă, productivă pentru cele câteva milioane de cetățeni care s-au încăpățânat să nu slugărească pe la înaltele curți europene, pe salarii și funcții minore, mizere, rușinoase etc.
Mă îngrijorează starea de depravare eticomorală a națiunii, fenomenul destructurării sociale, dezindustrializarea Gorjului, prețul energiei, taxele și impozitele aberante, datoria externă, scumpirea alimentelor de bază. Mă încarc, zilnic, de un dispreț categoric la adresa unor pături sociale, unor categorii profesionale care-și țin în dinți privilegiile năucitoare, salariile „babane”, precum acei dulăi ai Infernului.
Poporul a devenit o noțiune abstractă; ne îndreptăm spre o sciziune morbidă, între bogați și săraci, între „patricieni” și „sclavi”, între șmecherii sistemului și fraierii care trudesc, înfricoșați a nu muri de inaniție, de boli „misterioase”, „epidemice”, „covidice” etc.
Ne pasc: falimentul, mojicia protipendadei, resetarea drepturilor civile ș.c.l. și căderea într-o prăpastie fără fund!
Ion Popescu-Brădiceni, Scriitor, ziarist
