În timp ce statul pregătește creșteri masive ale taxelor locale, românii se uită neputincioși la o realitate care doare: oamenii sunt storși de ultimul leu, dar România a pierdut 8 miliarde de euro din PNRR. Opt miliarde. O sumă care putea repara școli, spitale, drumuri, putea moderniza administrația și salva comunități întregi de la sărăcie. Și totuși… nu se mai întoarce. S-a dus în neputință, birocrație, nepăsare și vinovății care nu aparțin nimănui. Niciun responsabil, nicio demisie, nicio explicație coerentă. Doar tăcere.
În schimb, nota de plată ajunge, ca de obicei, la oamenii simpli. La pensionarul care numără monedele să vadă dacă îi ajung pentru medicamente. La tânărul care lucrează două joburi și tot nu poate pune bani deoparte. La familia care trăiește de la un salariu la altul într-o țară în care traiul decent a devenit un vis scump.
Este revoltător să ceri mai mult de la cei care au cel mai puțin, în timp ce risipești fără rușine ceea ce aveai deja. Să vorbești despre „responsabilitate fiscală” când ai pierdut cea mai mare finanțare europeană din istoria acestui stat e o ironie amară. Cum poți pretinde sacrificii de la oameni deja sufocați, când administrația însăși nu e capabilă să gestioneze resursele gratuite care i-au fost puse în brațe?
Când spui unui om care trăiește cu 2.000 de lei pe lună că impozitul pe casă îi va crește cu 70–80%, îi spui, de fapt, că trebuie să plătească pentru greșeli care nu sunt ale lui. Când îl taxezi pentru mașina veche de care are nevoie să ajungă la muncă, îl obligi să suporte costul incompetenței altora. Când îi pui taxe pe un colet ieftin comandat online, îi arăți că statul nu mai are nici demnitatea de a-și ascunde lăcomia.
Cum vine asta? Cum poate o țară să piardă miliarde și, în același timp, să le spună cetățenilor că „nu sunt bani, trebuie să mărim taxele”? Cum se face că niciun șef de agenție, niciun ministru, niciun funcționar de rang înalt nu răspunde? Și de ce, în România, responsabilitatea se oprește mereu la cel mai neputincios?
Editorialul acesta nu este despre bani. Este despre nedreptate. Despre sentimentul copleșitor că, oricât ai munci, oricât ai strânge din dinți, mereu tu vei plăti pentru greșelile altora. Despre o țară în care oamenii sunt tratați ca o resursă inepuizabilă — dar resursele reale sunt irosite fără rușine.
Dacă statul vrea ca oamenii să accepte sacrificii, atunci trebuie, măcar o dată, să ofere un exemplu: să își asume propriile eșecuri. Să explice, să corecteze, să sancționeze. Până atunci, orice creștere de taxe va rămâne doar încă o rană pe umerii celor deja loviți, și încă un pas în îndepărtarea cetățenilor de instituțiile care ar trebui să-i protejeze, nu să-i împovăreze.
Dragoș Ionică
