Tot mai mult, pare că se constată de la o zi la alta, că depresia şi duhul apăsător al tristeţii cuprind neaşteptat mai mulţi oameni, fără deosebire de sex, de condiţie socială sau de vârstă, ceea ce înseamnă că tema este de o mare actualitate în acest secol al XXI-lea creştin, în care: ,, Există enorm de multe crize în lume şi lumea s-a cam ţicnit!”, cum spunea recent Preşedintele ales al SUA, Donald Trump, la redeschiderea Catedralei Notre-Dame din Paris! De aceea, ne vom referi cu acest prilej la tristeţe, poate în termeni moderni numită şi depresie, mai ales că Sfântul Ioan Casian, într-un cuvânt despre tristeţe şi întristare, aminteşte următoarele cauze posibile: ,,Tristeţea poate fi urmarea unei mânii sau a unor nereuşite materiale, a unei pofte ori datorită îmboldirilor diavoleşti. Ea poate veni pe neaşteptate, din redeşteptarea unor patimi, dorinţe nesăbuite sau greşeli spontane”! Sfântul Ioan Casian spune despre tristeţe că trebuie înlăturată, pentru că altfel, ea „aduce moarte şi trebuie dată afară din adâncul inimii noastre”, iar, dacă ne gândim la modul cum putem birui tristețea, acelaşi Sfânt Ioan Casian încearcă să ne împace cu Dumnezeu şi cu noi înşine, pentru că nimeni nu este imun la întristări, la mâhniri și la amărârea sufletului, indiferent de cauzele şi motivarea lor, pentru că întotdeauna există o cale de izbăvire! În viaţa de toate zilele, dar, mai ales în zilele noastre, sunt multe cauze ale tristeții, pentru că unii se întristează pentru pierderea de bani sau de averi, alții din pricina dezamăgirii în dragoste, alții pentru că au suferit jigniri sau vreo neputință trupească. Mai sunt și oameni care ajung la tristețe din cauza unei tulburări a minții, dar în toate cazurile există aceeași rădăcină: iubirea de sine sau amorul propriu, mai exact, iubirea deşartă de sine! Toate stările negative care copleşesc sufletul nostru provin din aceeași mare patimă, anume, egocentrismul sau narcisismul mărginit la propria persoană! Sfinții Părinți spun că întristarea vine de la diavol, deoatrece, atunci când inima și cugetul ni se tulbură de ceva, să știm că aceasta este opera vrăjmașului diavol şi în rare cazuri cineva are întristarea «cea bună», adică, întristarea după Dumnezeu!
Despre mărginita putere a diavolului. Despre căinţă. Despre necazuri şi biruirea tristeţii (Sfântul Ioan Gura de Aur)
Să reţinem faptul că Sfântul Apostol Pavel spune că «întristarea cea după Dumnezeu naște pocăință și lucrează mântuirea, în timp ce întristarea cea lumească lucrează moartea» (II Cor. 7, 10), pentru că întristarea pentru Dumnezeu înseamnă să te întristezi din pricina păcatelor, din pricina trădării iubirii lui Dumnezeu, iar, sfinții aveau această formă de întristare, atât pentru ei înșiși, cât și pentru păcatele care se lucrează în lume: minciuna, hoția, trădarea, înșelătoria, desfrânarea, ura și altele ca acestea. De asemenea, întristare după Dumnezeu este și întristarea pentru oamenii netemători de Dumnezeu, sau pentru cei care nu L-au aflat pe Dumnezeu și duc o viață păcătoasă! Desgur, întristarea pentru păcatele proprii și ale lumii întregi naște lacrimi de pocăință și este aducătoare de mântuire, iar, pe de altă parte, întristarea lumească lucrează moartea, după spusele «Apostolului neamurilor», pentru că ea aduce deznădejde în sufletul omului! Nimeni nu poate birui tristețea pentru pierderi sau dezamăgiri, prin forțe proprii, iar, cel care se lasă copleşit de apăsarea ei, cade în plasa diavolului care caută pierzarea sufletului nostru! Tot Sfântul Ioan Casian spune că ieșirea din această tristețe ucigătoare se face prin cugetarea la fericirea făgăduită de Atotputernicul şi Preaînaltul Dumnezeu! Pentru a ne elibera de această patimă trebuie să ne îndreptăm ochii minții spre lucrurile veșnice care au în vedere cugetarea la veșnicia pe care o făgăduiește Dumnezeu celor care fac poruncile Lui şi care ne aduce mare nădejde și puterea de a înfrunta orice fel de ispită a diavolului! Cu siguranţă că smerita cugetare păstrează de asemenea inima voioasă și statornică în răbdare şi nu putem fi doborâți de nenorocirile prezente, și nici înflăcărați de izbânzile avute, privindu-le pe toate ca pe niște lucruri pieritoare și nefolositoare pentru multă vreme! Toate lucrurile lumii sunt trecătoare și nestatornice, de aceea, lipirea sufletului de iluzii este aducătoare de întristare și mult păgubitoare. Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că nu ne trebuie multă credință, ci doar credință autentică, puternică, pe care, ori o ai cu adevărat, ori nu, mai ales că sunt şi unii oameni care au o credință mediocră şi e suficient să existe puțină îndoială în suflet pentru a fi ezitanţi şi neîncrezători în Dumnezeu! Acest lucru demonstrează chiar puțina noastră credință, aşa cum a dovedit şi Apostolul Petru, atunci când mergea pe apă şi era temător, deoarece s-a clătinat în credință. Deși a pornit spre Domnul cu credință, la un moment dat l-a cuprins frica și s-a îndoit în sinea lui că poate face aceasta, iar, atunci a început să se scufunde. Ca urmare, cu cât este mai puțină credința noastră, cu atât mai mare este și frica în vremea necazurilor şi de aceea, ajungem şi ne întristăm!
„Cu cât mai puțină este credința noastră, cu atât mai multă ne este și tristețea”.
Lipsa de credință nu seamănă în suflet doar teamă, ci și tristețe, iar, un om care trăiește fără credință are un suflet cu luminile stinse şi cu sufletul întunecat, pentru că viața lui este lipsită de țel, de un sens al trăirilor sale! Unul dintre cele mai însemnate foloase ale credinței este eliberarea omului de întristări, iar, cel ce are credință, își duce viața în liniște şi în smerenie! Unul ca acesta are sufletul netulburat, fiind încredințat că Dumnezeu se află la cârma vieții lui şi poate petrece fără de grijă, «ca un prunc înţărcat de mama lui», aşa cum spune prorocul şi psalmistul David! Din bătrâni se spune că atâta vreme cât copilul știe că există tatăl, care se îngrijește de casă și de toate nevoile casei, orice tristețe dispare îndată printr-un cântec! Ce nenorocire se petrece, când cântecul tatălui încetează şi predomină tristeţea, iar, sentimentul de siguranță și de bucurie încep să piară! Atunci copilul se simte orfan și asuprit de tristeți, se simte ca înconjurat de un stol de păsări negre! Tristețea nu poate fi biruită prin propriile noastre puteri, iar, acela care încearcă să facă singur acest lucru, va istovi în cele din urmă, va ajunge un om mânios, uscat și lipsit de orice bucurie. Eliberarea de apăsarea tristeţii vine doar prin credință, prin accederea noastră spre Dumnezeu! Întotdeauna sau aproape întotdeauna, oamenii au tristeți pentru că nu au o credinţă puternică în Dumnezeu, nu se încred în ajutorul și purtarea Lui de grijă, în pronia divină! De multe ori, Mântuitorul Iisus Hristos ne întreabă indirect, de ce suntem atât de triști și neîmpliniți, de ce avem atât de multe supărări şi din ce cauză ne îngrijorăm atât de mult, pentru că ne întreabă: „Cine dintre voi poate să adauge staturii sale un cot?” (Matei 6, 27). În concluzie, nimeni nu te împiedică să te întristezi, dar dacă, prin ajutorul lui Dumnezeu eşti departe de a savârşi vreun astfel de păcat, Dumnezeu ne-a sădit în suflet tristeţea, nu pentru a ne folosi de ea fără discernământ, când nu trebuie şi în lucruri potrivnice, nici pentru a ne distruge pe noi înşine, ci, pentru ca, prin ea, să câştigăm cele mai de seama bunuri şi pentru a înţelege că acestea sunt darurile Lui Dumnezeu!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
