Cum am precizat în niște articole anterioare(”Verticalul Eminescu”și ”Unii au vrut, ca o faptă bună a lui Eminescu, să nu rămână nepedepsită”), la 13 septembrie 1876, lui Eminescu i s-a luat interogatoriul de către procuror la Justiția de la Iași. Atât întrebările puse lui Eminescu, precum și răspunsurile date de către cel interogat sunt scrise de mâna anchetatorului.
Dar primul act al anchetei penale, urmare adresei 65-67 din 16 iulie 1876, semnată de căte ministrul Gh. Chițu, a constat în ”cercetarea penală la fața locului” – un fel de procedură preliminară -, pe care Primul Procuror, T. Mândru a efectuat-o la data de 3 septembrie 1876, la biblioteca Centrală, în prezența lui D. Petrino și T. Aruneanu. Adresa respectivă avea caracter de reclamație penală, fiind trimisă Primului Procuror al Tribunalului Iași. Petrino era bibliotecar iar Aruneanu subbibliotecar.
După cum rezultă din cercetare, aceasta a avut în vedere doar perioada 1 septembrie 1874 – 1 iulie 1875, cât a răspuns Eminescu de bibliotecă, fără a se raporta și la perioada lul Samson Bodnărăscu(noiembrie 1870 – 1 septembrie 1874), neținând seama nici de perioada anterioară lui noiembrie 1870, a lui Cezar Cătănescu, lipsurile constatate pornind și de la acesta.
Procurorul a constatat lipsa a 117 volume și 28 foi volante, dintre care 71 volume și 22 foi volante lipsind ”cu desăvârșire fără a li se putea da în nici un mod de urmă”, iar 46 volume și 6 foi volante(periodice) nerecuperate de la cei care le-au împrumutat, ”unora fără a li se cunoaște adresa și în contra regulamentului”.
Din raportul nr. 23, din mai 1871, întocmit de către Samson Bodnărăscu(antecesorul lui Eminescu), către minister, 22 volume erau date lipsă încă din perioada lui Cezar Cătănescu, anterior de noiembrie 1870.
Evident că documentul întocmit de către procuror, la fața locului, în lipsa lui Eminescu, conține și o serie de inadvertențe, cum se va observa în timpul dezbaterilor judecății.
Printre altele, la interogatoriu, Eminescu precizează că a îndeplinit funcția de bibliotecar între 1 septembrie 1874 și 1 iulie 1875, adăugând că și după aceea, a continuat , înlocuindu-l pe Petrino, care era în concediu. La 2 iunie 1875 a predat totul prin încheiere de proces verbal, pe care-l prezintă în copie.
Întrebat, în ce condiții a preluat cărțile și dacă la preluare a constatat lipsuri, Eminescu a răspuns că era imposibil ”de a se lua în seamă astfel precum înțeleg eu”, și s-a limitat să numere de trei ori cărțile și celelalte efecte, afirmând că nu și-a putut face convingerea că lipsește ceva.
Evident că s-a făcut numărătoarea stocului faptic de la acea dată a preluării și nu se putea ști dacă lipsea ceva, pe dată ce evidențele erau deficitare(nn).
A urmat întrebarea următoare, pusă de către primul procuror: -”Ministrul afirmă după raportul actualului bibliotecar, că acesta a constatat o lipsă de 93 de volume și 45 de volume împrumutate și nerestituite și mai multe numere de foi periodice”. –”Ce știți în privința acestei lipse și de când datează ele ?”. Eminescu a răspuns că în timpul cât a servit el ”nu s-a pierdut nici n volum”, ”Nu cred că este sinceră relațiunea făcută ministerului”. A mai precizat că volumele au fost împrumutate unor persoane cunoscute, cu respectarea regulamentului.
Referitor la mobilier, Eminescu a relatat că l-a luat pentru nevoile revizoratului școlar, în scopul conservării arhivei, dar l-a restituit.
Ancheta se desfășura la o lună după ce Eminescu participase la Ipotești, la înmormântarea mamei sale, Raluca Eminovici, în 13 august 1876. Starea sa sufletească, din acea perioadă, este oglindită în versurile din poezia: ”O, mamă..dulce mamă !.”
”O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu…”
Raluca Eminovici
Recomand cititorilor să asculte romanța cu versurile evocate mai sus, interpretată, în mod magistral, de către Dan Moisescu(fratele fostului Patriarh al României – Justin Moisescu).
Și pentru că am amintit în paranteză numele Patriarhului Justin Moisescu, e bine să afle cititorii că acesta a reușit să-l convingă pe Nicolaei Ceaușescu, să nu demoleze Biserica Sf. Gheorghe Nou, unde e înmormântat trupul lui Brâncoveanu, dar argumentul decisiv l-a constituit prohodirea lui Caragiale la această biserică, fostul șef de stat având un cult deosebit pentru nenea Iancu.
Tot la 13 septembrie 1876, același porucuror, Teodor Mândru, l-a interogat și pe predecesorul lui Eminescu – Samson Bodnărăscu – , care îndeplinise funcția de bibliotecar în perioada noiembrie 1870 – august-septembrie 1874.
Acesta a mai declarat că a fost chemat de către D. Petrino și împreună cu subbilbliotecarul T. Aruneanu să se convingă de realitate, au găsit o parte din cărțile ”raportate” lipsă, prin alte dulapuri sau chiar la locul lor. Oarecum, faptul a fost recunoscut și de către Petrino, afirmând în raportul din 22 iunie 1876, că Bodnărăscu a venit la bibliotecă datorită ”unitelor noatre silințe” și a reușit a ”regăsi la dsa și o parte ”aiurea” din lipsă….volume 80”.
Bodnărăscu declară că Eminescu a vrut ”să confecționeze un catalog general și complet , când apoi să-mi dea o declarație de primire…”.
Aceasta era fapta bună pe care Eminescu dorea să o realizeze, în binele universității(catalogul general și complet), cum văzuse la universitățile occidentale, unde fusese la studii. Și în acest caz, avem de a face cu ignoranța multor români, ca deobicei. De multe ori, noul, cu greu înaintează, datorită ignoranței și uneori chiar din cauza pasiunilor politice. Voi face precizările necesare, la momentul potrivit.
La 18 septembrie 1876, procurorul l-a citat și pe fostul bibliotecar Cezar Cătănescu, care a recunoscut lipsurile din perioada sa, obligându-se a restitui în natură de va fi cu putiință, sau ”în bani la din contra”.
După căderea guvernului conservator au apărut îngrijorări pentru junimiști, mai ales că fostul director general în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, T. Nica își depusese demisia și își punea prietenii în gardă, că noii numiți ”sunt setoși de răzbunare”. Mihai Eminescu a rămas fidel junimiștilor.
Deși D. Petrino trecuse la liberali, potrivit firii sale schimbătoare și fără caracter, P.P. Carp(încă ministru), iritat de atitudinea acestuia, care blama pe junimiști, prin telegrama înregistrată la nr. 2310 la 21 martie 1876, îi comunică la Iași, ”descărcarea din funcția de bibliotecar”. Prin decretul nr. 548, licențiatul în drept, T. Aruneanu este numit bibliotecar la Biblioteca Națională din Iași, unde anterior fusese subbibliotecar, locul său fiind preluat de către Mânăstireanu.
Cu toate că atât Iacob Negruzzi cât și Vasile Alecsandri l-au ajutat foarte mult pe D. Petrino, la venirea sa din Bucovina aflată sub austrieci, ulterior a avut o atitudine ostilă și față de aceștia. Nu e de mirare că și după moartea marelui patriot Aron Pumnul, a făcut unele afirmații cu totul nedrepte despre Lepturariul renumitului cărturar. D.Petrino s-a comportat în mod pătimaș față de Eminescu pe tot parcursului procesului despre care discutăm, mai mult din motive politice, după ce a trecut în barca liberalilor, devenind ostil și față de junimiști. Dar vom observa mai departe că, Eminescu nu i-a purtat pică, ba, dimpotrivă.
Din cele declarate de către Samson Bodnărăscu reiese clar, logic și indubitabil că o predare-primire corectă a unui inventar nu se poate face fără o confruntare a evidenței scriptice cu cea faptică, dar în lipsa unui catalog general unic, acest lucru este imposibil.
Fondul probator, realizat de către Primul Procuror, prin constatarea la fața locului, interogatoriile lui Eminescu și Bodnărăscu , cât și relațiile date de către Cezar Cătănescu, trebuia să-l determine pe anchetator, potrivit legii de atunci: – să claseze cauza în lipsă de indicii de culpabilitate, sau să trimită dosarul la judecătorul de instrucție pentru a continua administrarea probelor, ori să trimită cauza, printr-un rechizitor, direct la tribunal pentru rejudecare.
Oricum, față de speța descrisă nu se putea vorbi de faptă penală iar răspunderea pentru cărțile lipsă nu putea fi pusă numai în seama lui Eminescu și nu cu nuanță penală.
Primul Procuror Mândru s-a dovedit a fi un profesionist, un om obiectiv, dedicat îndatoririlor sale juridice. De altfel a și fost promovat ca membru al Curții de Apel din Iași, prin decretul domnesc nr. 2048 din 28 octombrie 1876. În locul său a fost numit L. Vrânceanu.
Există și bănuiala că T. Mândru a rezistat ”presiunii” politice, observând că prin rezoluția nr. 4590/20 octombrie 1876 prin care alt prim procuror a dispus ca dosarul să fie transmis judecătorului de instrucție cu rechizitoriu introductiv pentru infracțiunea de sustragere cu intenție, încadrată la art. 204 din codul penal al vremii.
În Rechizitoriul introductiv nr. 6292/519 din 20 octombrie 1876, semnat de către V. Jucurano, citim și următoarele: ”Având în vedere anexatul ordin al Dlui ministru al instrucțiunii publice nr. 6567 cum și procesele verbale încheiate de noi, din care rezultă faptul de sustracțiune ce se impută Dlui Mihai Eminescu, văzând art. 204 c.p. și 51 p.p. trimitem toate actele Dlui judecător de instrucție cu rugămintea să binevoiască a proceda la instruirea cazului”. În aceiași zi, cu adresa nr. 6293 era informat și ministerul cultelor și instrucției publice despre trimiterea în judecată a lui Mihai Eminescu pentru fapta incriminată la art. 204 cod penal.
Rechizitoriul a ajuns la judecătorul de instrucție Panait Stoica.
Perioada destul de lunguță, de la terminarea cercetărilor până la înaintarea rechizitoriului către judecătorul de instrucție, ne face să credem că presiunile politice nu au lipsit. Va urma
Jurist, Ion M Ungureanu-Țicleni
