Precizăm că la 21 decembrie 1864 a fost promulgat codul de procedură penală, care a mai suferit unele modificări la 9 aprilie 1867, 16 iulie 1868 și 17 aprilie 1875. Reamintim că tot în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost adoptat și codul civil, legea privind împroprietărirea țăranilor și altele.
Potrivit codului de procedură penală, procurorul era îndrituit a descoperi, cerceta și urmări infracțiunile și pe infractori. Procurorul deschidea acțiunea penală împotriva infractorului, trimitea cauza fie direct la instanța de judecată, fie la judecătorul de instrucție.
Instanța de judecată era sesizată prin rechizitoriu definitiv. Judecătorul de instrucție era sesizat printr-un rechizitoriu introductiv, atunci când se considera că există indicii suficiente de vinovăție. Numai după terminarea instrucției, procurorul emitea rechizitoriul definitiv de urmărire sau neurmărire, iar judecătorul de instrucție se pronunța printr-o ordonanță definitivă de trimiterea sau netrimiterea în judecată.
Recurg la aceste explicații spre a înțelege mai bine tracasările la care a fost supus Eminescu, pe nedrept, dar și a scoate în evidență personalitatea sa de luptător pentru dreptate până la capăt.
Judecătorul de instrucție avea deplina libertate de a da faptelor constatate calificarea juridică pe care o aprecia(încadrarea juridică a faptei), indiferent de cea dată de procuror.
Un judecător de instrucție, cu numele Leon, a pus pe rechizitoriul introductiv, la 25 octombrie 1876, rezoluția că, în baza art. 93 și 68 proc.pen. să se dea mandat de ”comparație”, adică de prezentare la interogatoriu a inculpatului și să se citeze martorii.
Judecătorul de instrucție Panait Stoica l-a interogat pe Mihai Eminescu, la 9 noiembrie 1876. După procedura preliminară a stabilirii datelor de stare civilă, a fost întrebat când și cum a luat în primire biblioteca, Eminescu a răspuns că nu a luat în primire cu proces verbal întrucât voia mai întâi să numere cărțile, că în timpul numărării a constatat lipsuri, dar că la cea de a doua numărare s-au găsit o parte din cărțile lipsă. N-a întocmit nici până acum(data interogatoriului n.n.) procesul verbal de luare în primire deoarece nu este convins că lipsesc într-adevăr cărțile care nu au fost găsite. Șia exprimat părerea că lipsa este numai aparentă și aceasta datorită sistemului vicios de ținere a evidenței bibliotecii. La predarea către D. Petrino a întocmit proces verbal după inventar, cum declarase și anterior primului procuror Mândru.
Eminescu a recunoscut că pentru elaborarea unor lucrări dispuse de minister(colaborarea la dicționarul Brokhaus și întocmirea unei culegeri de proză și poezie românească) a luat fără înregistrare, pentru scurt timp, un număr de cărți, pe care le-a restituit în totalitate și că poate prezenta dovezi. I s-a pus și o întrebare derutantă: ”Cum puteți dovedi că toate cărțile ce ați luat fără forme le-ați restituit ?”. Interogatul a dat un răspuns logic și convingător. A pornit de la realitatea că cele mai multe din cărțile care lipsesc sunt scrise în greaca veche și modernă, limbi pe care nu le cunoaște și că sunt de domeniul științelor exacte, cu care nu se ocupă, ”care nu-i trebuia la nimica”. Acest răspuns a înlăturat orice suspiciune de însușire a unor cărți împrumutate, fără a fi trecute în evidența bibliotecii.
În rechizitoriu figura și acuza lipsei și însușirii celor 71 de volume care nu au fost găsite cu ocazia cercetării la fața locului făcută de primul procuror. Eminescu răspunde că ”o asemenea faptă n-am comis de fel”. A explicat că e convins că aceste cărți nu lipsesc în realitate, ci trebuie să fie neregulat puse în bibliotecă. Primul procuror nu le-a găsit în rafturi sau la locul lor, dar acestea nu fiindcă lipsesc, ci datorită faptului că sistemul vicios de a ține patru-cinci biblioteci într-una face ca să se întâmple foarte ușor așezarea unei cărți în capitolul de aceleași numere din celelalte biblioteci”. Și a mai adus un argument în acest sens. Lista cărților lipsă pe care a întocmit-o Petrino a fost ”extrasă după consemnările făcute de mine cu creionul roșu în catalogul bibliotecii”. E prin urmare ”puțin verosimil ca un om să însemneze singur în catalog cărțile ce le sustrage”.
În realitate, cărțile trecute lipsă de cătreD. Petrino se aflau în rafturile lor. Și primul procuror și-a dat seama că lista întocmită de către D. Petrino nu mai corespundea cu lipsurile arătate de el la 3 septembrie 1876.
La terminarea interogatoriului, judecătorul de instrucție apreciază cu nu este cazul de reținere a inculpatului, Eminescu este pus să semneze un ”act de sumisiune”, prin care se obligă să se prezinte la toate actele de procedură ori de câte ori va fi chemat și ”chiar la sentința definitivă de va fi necesar”.
Tot la 9 noiembrie 1876, judecătorul de instrucție i-a audiat pe martorii D. Petrino și T. Aruneanu.
D. Petrino a recunoscut luarea în primire a bibliotecii pe bază de proces verbal, dar nu a avut timpul necesar de a controla catalogul – lucrare ce ar fi necesitat luni de zile – fiindcă de îndată, a plecat în concediu, fiind suplint de Eminescu, cu autorizarea ministerului, că la venirea din concediu a făcut revizia bibliotecii și văzând că lipsesc mai multe cărți a raportat ministerului iar ministrul l-a însărcinat să urmărească în justiție pe predecesorii săi. Depoziția lui D. Petrino conține multe inexactități, după cum se trage concluzia și din cele descrise mai înainte. El continua acuzele la adresa lui Eminescu susținând, în mod ostil, reaua credință a acestuia.
Cel mai în măsură a furniza relații despre eventuala lipsă a unor cărți era al doilea martor – T. Aruneanu – lucrând la bibliotecă începând din septembrie 1869, ca subbibliotecar și bibliotecar, de la 7 aprilie până la 27 noiembrie 1875. La audiere, acesta a relatat că încă de la preluarea bibliotecii de către Samson Bodnărăscu de la Cezar Cătănescu, în septembrie 1876 s-a constaatat lipsa a 40 de volume, dintre care ulterior au fost găsite, astfel că la 3 sept. 1876(data cercetării la fața locului de către primul procuror T Mândru), lipseau doar 22 de volume. Martorul a mai relatat că Eminescu a restituit mobilierul folosit la revizorat, cât și cărțile împrumutate.
Citațiile trimise la diferite adrese pentru Samson Bodnărăscu nu l-au găsit astfel că judecătorul de instrucție a renunțat la audierea acestuia, că între timp nu mai era director la școala Trei Ierarhi. La 3 decembrie 1876, judecătorul de instrucție Panait Stoica a întocmit ordonanța prin care constata instrucția completă și conform art. 128 c.p.p. a înaintat dosarul către primul procuror pentru concluzii. După alte două zile, prin rechizitoriul definitiv nr. 7374, se cere trimiterea în judecată a lui Mihai Eminescu. Iată conținutul: ”Noi, primul procuror al Tribunalului jud. Iași, văzând instrucția urmată contra lui Mihai Eminescu inculpat că a sustras mai multe cărți din biblioteca de Iași. Fiindcă din informațiile luate rezultă contra lui Mihai Eminescu indicii suficiente , ca în calitate de bibliotecar a sustras mai multe cărți din biblioteca de Iași, fapt ce constituie delictul prevăzut și pedepsit de art. 204 c.p. și poate da loc contra inculpatului la aplicarea unei pedepse corecționale. Rechirem(cu înțelesul, cerem), Dle Jude de instrucție să binevoiți a declara suficiente stabilite prevențiunea faptelor susmenționate contra lui Mihai Eminescu ca să poată înainta Tribunalului corecțional pentru a fi judecat conform legii”. Curios este faptul că rechizitoriul definitiv nu este semnat de către procurorul Panait, ce stârnește din nou bănuieli de subiectivism. Deși cărțile lipseau din perioadele de bibliotecariat ale lui Cezar Cătănescu și Samson Bodnărăscu, inculparea s-a făcut numai pentru Mihai Eminescu, problemă prea vizibilă.
Judecătorul de instrucție Panait Stoica – același care făcuse întreaga instrucție a cazului, prin Ordonanța din 17 decembrie 1876 se pronunță pentru încetarea urmăririi penale, considerând că nu există indicii suficiente de culpabilitate a lui Mihai Eminescu. Tregem concluzia că soluția este pronunțată de către un valoros, integru și imparțial magistrat.
Acest magistrat, bine apreciat, va ajunge ulterior în funcția de procuror general al Curții de Apel din Iași.
Dar lucrurile nu se opresc aici. După emiterea ordonanței de neurmărire, dosarul a fost înaintat la primul procuror, potrivit art. 27 cod procedură penală, pentru a fi cenzurată de către Camera de Punere sub Acuzare din cadrul Curții de Apel, dacă va declara ”opoziție”(cale de atac). Bineînțeles că șansele de a reforma ordonanța definitivă erau nule, nu s-a mai exercitate calea de atac.
Dintr-o scrisoare a lui Mihai Eminescu expediată din Iași către Samson Bodnărăscu, îi scrie acestuia printre altele:”…Judecătorul de instrucție așteaptă mărturia ta pentru a da ordonanță de ”non lieu”(adică de neurmărire) împotriva mea în privința cărților în chestiune”. După cum am arătat mai înainte, Bodnărăscu fusese citat dar nu a fost găsit și ulterior judecătorul a renunțat la audierea sa. Eminescu insista că trebuie să se spună ”adevărul deplin”, fără vreo ”evazitate” și mai departe menționa: ”un neadevăr ar fi în stare să mă nenorocescă pe toată viața și să-mi răpească onoarea”.
D. Petrino a continuat a înainta numeroase adrese la justiție pentru a afla stadiul procesului, cât și la ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice să binevoiască a însărcina un avocat al statului a uza de mijloacele legale pentru recuperarea cărților, ceea ce presupunea o acțiune civilă și nu penală, susținând lipsa unor cărți. La 15 octombrie 1877, primul procuror al Tribunalului Iași răspunde la o adresă(semnată de D. Alexandresco) că fostul bibliotecar Eminescu a fost dat judecății penale, dar acțiunea n-a reușit și dosaarul s-a închis la instrucție la 17 decembrie 1876.
Eminescu a fost în stare să-și susțină singur apărările, neavând nevoie de avocat, având o cultură vastă și cum am arătat și în materialul ”Eminescu și tărâmul dreptului”, aflat la studii în străinătate, audiase și prelegerile profesorilor de la drept, împreună cu Slavici. El căpătase unele cunostințe în materie și în perioada octombrie 1864 – februarie 1865, când a fost practicant la Tribunalul din Botoşani.
A fost adevărat creștin iertător față de ostilitatea manifestă a lui D Petrino. A trecut peste orice resentimente, că la moartea lui D Petrino – 29 aprilie 1878 la Spitalul Așezămintelor Brâncovenești – Mihai Eminescu exprimă sentimente de compasiune și publică în ziarul ”Timpul”, un necroloog omagial. Eminescu și-a iubit și dușmanii.
Jurist, Ion M Ungureanu-Țicleni
