România trăiește un paradox energetic care ar trebui predat la manualul de ironie națională. În timp ce investitorii privați vin cu miliarde de euro, cu tehnologii moderne, cu termene clare și planuri pe zeci de ani, statul român se laudă că „ține sistemul în viață” reparându-l cu improvizații, cârpeli și multă vorbărie. Unii ridică infrastructura viitorului, pas cu pas. Alții încearcă să țină pe linia de plutire relicvele trecutului, prin improvizații și scoabe.
Nova Power & Gas este una dintre acele povești care deranjează. O companie privată românească ce nu cere pomeni, nu plânge la ușa ministerelor și nu dă vina pe context. Investește, se extinde, gândește integrat – producție, furnizare, stocare. Face exact ce statul spune de ani de zile că ar trebui făcut, dar nu reușește niciodată să facă. Fără strategii rescrise anual, fără planuri „revizuite”, fără comitete și subcomitete.
La Mintia, un investitor străin vine cu miliarde și construiește una dintre cele mai mari centrale pe gaz din Europa. Energie modernă, capacități uriașe, stocare, promisiunea unor prețuri mai stabile pentru cetățeni. Statul român asistă, aprobă, zâmbește, pozează. Nu investește, dar explică doct cum această reușită confirmă „viziunea guvernamentală”.
Și apoi este Complexul Energetic Oltenia. Simbolul perfect al supraviețuirii fără direcție. O companie ținută artificial în viață, nu pentru că ar exista un plan real de transformare, ci pentru că nimeni nu are curajul să spună adevărul. Benzile se rup, se leagă cu scoabe, instalațiile obosesc, iar viitorul este mereu „în pregătire”. De ani de zile.
Politicul ne explică, cu gravitate, că CEO este „un caz special”. Că tranziția e grea. Că moștenirea e complicată. În realitate, problema este mult mai banală: ani la rând, compania a fost condusă de oameni slab pregătiți, fără viziune, fără competențe manageriale reale. Oameni preocupați mai ales să nu deranjeze, să fie „cuminți”, să livreze liniște celor care i-au pus acolo.
Privatul riscă, investește și construiește. Statul amână, repară și explică. Privatul vorbește despre următorii 30 de ani. Statul se luptă să mai prindă încă un an. Iar între aceste două lumi, comunități întregi sunt ținute captive într-o iluzie periculoasă: că lucrurile pot continua la nesfârșit așa.
În realitate, adevărul pe care nimeni nu vrea să-l spună este că pe mulți dintre cei aflați astăzi la conducerea Complexului Energetic Oltenia nu îi mai interesează nici viitorul companiei, nici soarta oamenilor, nici securitatea energetică a României. Îi interesează propriul confort, propriile funcții, propriile avantaje. Atât. Tranziția, strategiile, comunitățile locale sunt doar decor într-un spectacol de supraviețuire personală.
Când binele personal devine prioritate absolută, iar binele public rămâne doar un paragraf într-un comunicat de presă, nu mai vorbim despre management, ci despre impostură. Iar într-un astfel de caz, soluția nu este o nouă amânare, o nouă derogare sau o nouă „analiză”. Soluția este una singură: cei care nu mai servesc interesul companiei și al statului ar trebui să-și facă bagajele și să plece. România nu mai are nevoie de administratori ai eșecului, ci de oameni care să construiască viitorul — nu să-l amâne până la pensie.
Dragoș Ionică
