În timp ce concedierile lovesc industrii considerate până ieri sigure, iar economia încetinește vizibil, România se confruntă cu un paradox dureros: sute de mii de locuri de muncă rămân neocupate. Nu pentru că nu există oameni, ci pentru că prea mulți români au plecat sau refuză să mai accepte condiții pe care statul și economia le consideră încă „normale”.
România a intrat în 2026 cu o realitate care ar trebui să dea fiori oricărui decident: cererea pentru muncitori din afara Uniunii Europene crește accelerat, depășind cu mult contingentul oficial aprobat anual. Vorbim despre zeci de mii de oameni aduși pentru a umple golurile din construcții, agricultură, transporturi, industrie alimentară sau HoReCa — exact sectoarele care țin economia reală în viață.
Paradoxul este evident. În același timp în care companii din IT sau industria auto anunță restructurări și concedieri, patronatele trag un semnal de alarmă privind lipsa forței de muncă. La prima vedere, pare absurd: cum poate exista deficit de angajați într-o țară în care se vorbește constant despre șomaj, salarii mici și insecuritate economică? Răspunsul este simplu și incomod: România nu duce lipsă de oameni. Duce lipsă de joburi care să merite acceptate.
Timp de trei decenii, modelul economic românesc s-a bazat pe un avantaj aparent simplu — forța de muncă ieftină. Investitorii au venit atrași de costuri mici, iar statul a încurajat indirect această strategie, menținând salariile scăzute și protecția socială minimă. Cât timp exista o rezervă mare de lucrători dispuși să accepte aceste condiții, sistemul a funcționat.
Astăzi, însă, acea rezervă nu mai există.
Peste patru milioane de români au plecat să muncească în străinătate, atrași de salarii mai mari, stabilitate și respect profesional. În același timp, generațiile tinere refuză tot mai des să accepte locuri de muncă prost plătite, instabile și fără perspective.
În acest context, importul masiv de muncitori din Asia devine soluția rapidă preferată de economie. Dar este, în realitate, doar un pansament temporar. El nu rezolvă problema de fond: faptul că prea multe joburi din România rămân neatractive chiar și pentru propriii cetățeni.
Mai mult, această strategie riscă să perpetueze cercul vicios al salariilor mici. Dacă deficitul de personal este acoperit prin import constant de forță de muncă dispusă să accepte condiții inferioare, presiunea pentru creșterea salariilor și îmbunătățirea mediului de lucru scade. Iar economia rămâne blocată într-un model low-cost, dependent de muncă ieftină.
România nu se află doar într-o competiție globală pentru investiții, ci și într-una pentru oameni. Iar această competiție nu se câștigă cu salariul minim și promisiuni vagi, ci cu condiții de viață decente, stabilitate și respect pentru muncă.
În lipsa unei schimbări reale, viitorul este ușor de anticipat: o economie care crește pe hârtie, dar funcționează tot mai mult cu muncitori temporari din import, în timp ce propriii cetățeni continuă să plece.
Iar atunci întrebarea nu va mai fi de ce nu vin românii la muncă, ci de ce nu mai rămân în România.
Dragoș Ionică
