Motto:
„Ielele au hotărât ca acest Florinel al nostru
să devină mândria Clujului și a întregii țări…”
Ștefan Piersic, tatăl
„Vă invit să mă cunoașteți mai bine, nu doar ca pe actorul pe care
cât de cât îl știți, ci și ca pe omul care își pune inima în palmă dăruindu-v-o.”
„În toată viața asta, m-am simțit atât de plin, de încărcat,
de injectat de iubire, că mi-e frică să o mărturisesc.”
„Trăiam în teatru, mâncam teatru, beam teatru, respiram teatru.”
Florin Piersic
„A trăi pentru a-ți povesti viața.”
Gabriel Garcia Marquez
Cartea cu titlul sus-menționat a apărut la Editura Bookzone, București, 2022, în condiții tipografice excepționale. Cartonată, pe prima copertă recto, se află chipul iradiant, luminos și fermecător al autorului, o stea a teatrului și a filmului românesc, născut într-o stea norocoasă. Graficiana acestei cărți a avut inspirația să reprezinte pe foaia forzaț, adică pe foaia dublă de hârtie colorată, care face legătura dintre blocul de carte și scoarțe, un cer cu o puzderie de stele, intenție nu lipsită de o anumită semantică. Pe foaia de titlu falsă, autorul scrie o dedicație olografă, prin care se adresează cititorului: „Cu tare mult suflet îți scriu și îți doresc tot, absolut tot, ce-mi doresc și mie! E clar? Te îmbrățișez, Florin Piersic.”
Răsfoind un album alcătuit de tatăl său, prin anii 1975-1976, ce conține articole, poze, cronici, recenzii decupate din presă și lipite, răscolindu-i multe amintiri din viața sa artistică, și-a adus aminte de o discuție tată-fiu despre această preocupare, pe care Florin o considera inutilă. Răspunul din partea tatălui a fost prompt: „Măi Florine, nu fi prost, că-ntr-o zi ai să-mi mulțumești și nu știi cu câtă plăcere ai să-ți aduci aminte și poate ai să le aduci aminte și altora care n-au avut ideea asta sau nu au avut un tată ca mine… și mai știi, tu care le ai cu povestitul, poate că ai să lași bastonul pe stânga, ai să apuci plaivazul cu dreapta și ai să torni o cărticică curată, sinceră și dreaptă, care să-i bucure pe cei care te știu și pe cei care nu te știu. Că doar eu te cunosc cel mai bine, tu trăiești într-o zi cât trăiesc alții într-o lună. Măi băiete, să nu uiți vorbele mele…” Aceste vorbe înțelepte ale tatălui s-au materializat în prezenta carte captivantă.
În „Două vorbe…” cu modestia ce-l caracterizează, atrage atenția cititorului că a evitat să folosească cuvântul prețios „Memorii”, având în vedere că a scris mai mult despre ai săi confrați, iar cartea ar fi trebuit să aibă titlul: „Despre bucuriile, și speranțele, și tristețile, și prietenii, și neprietenii lui… Florin Piersic”. Urmează „O altă prefață…” în care tatăl lui Florin Piersic reconstituie un scurt istoric al familiei Piersic. Satul în care s-a născut poartă numele de Corlata, așezat pe moșia boierului Corlățeanu din vremea lui Ștefan cel Mare, sat aflat în vecinătatea altor două sate care au dat celebre personalități: Stupca lui Ciprian Porumbescu, unul dintre clasicii muzicii românești, autorul celebrei „Balade”, și Ilieștii Sucevei, în care se află Casa memorială a lui Simion Florea Marian, vestit folclorist și etnograf. Este mirifica Bucovină, „Țara fagilor”.
Ștefan, tatăl lui Florin Piersic, s-a născut în a treia zi de Crăciun, de Sfântul Ștefan, în 1901, ca fiind al șaptelea copil al lui Ion al lui Toader al Dascălului și al Catincăi. După cum observăm, pentru o mai ușoară identificare a persoanelor, se pronunță mai întâi prenumele persoanei respective (Ștefan), apoi prenumele tatălui (Ion), continuând cu prenumele bunicului (Toader) și al străbunicului (al Dascălului). Străbunicul său a fost o vreme dascăl la Mănăstirea Rarău, apoi s-a stabilit la Corlata, unde s-a însurat, având 12 copii și populând satul cu Piersicani. Ștefan urmează cursurile Institutului Medico-Militar, la Medicină Veterinară. Student sârguincios, în 1922 a fost înaintat la gradul de sublocotenent și repartizat, pentru stagiu, la un regiment de cavalerie, în orașul Bălți din Basarabia. Având în plan să meargă la Corlata, să-l admire consătenii în ținută ofițerească, s-a întâlnit cu un grup de studenți, printre care se afla și un coleg al său și, la insistența acestora, a mers la un bal din Valea Seacă. Acolo a întâlnit-o pe Vera, fiica unui preot, o domnișoară frumoasă foc, delicată și distinsă, o floare a Bucovinei care a stârnit admirația tuturor. De cum s-au văzut, au devenit victimele lui Eros, cel înarmat cu un arc și cu o tolbă de săgeți lansate spre cei doi, cu menirea de a le insufla iubirea. Ajuns la regiment, în fiecare zi, îi trimitea ilustrate „inflorite” cu vorbe de dragoste. Preotul Pașcanu, tatăl Verei, se împotrivea acestei relații sub pretextul că nu-și dă fiica după un ofițer. După spusele acestuia, replica lui Ștefan Piersic, însoțită de anumite gesturi, a venit imediat: „Eu m-am ridicat, am strâns-o în brațe și i-am spus că nu o părăsesc, pentru că o iubesc și soarta noastră e să fim toată viața împreună.” Plângând în hohote, Vera i-a sărutat pieptul în dreptul inimii. Pentru ca Vera, alintată Veruța, să-i devină aleasa inimii și, în același timp, să le satisfacă dorința părinților, s-a dus la Regele Ferdinand în audiență să-i ceară ieșirea din armată.
„Și așa, dragilor, părinții mei, fata preotului și feciorul țăranului și-au legat viețile cu o rămurică de piersic” (Florin Piersic).
Căsătoriți pe 25 decembrie 1925, „Pe 3 august 1929, Veruța a născut cea mai mândră fetiță din lume, pe Lucica. Pe 27 ianuare 1936, completează fericirea familiei cu Florinel, noul-născut în Clujul bucuriilor naționale” (Ștefan Piersic). Din nefericire, în 1942, Lucica a fost înghițită de apele Prutului, sărind să-și salveze colega de bancă, fiind repauzată pentru totdeauna, își doarme somnul de veci la Cernăuți. Florin, Vărsător, la naștere, „a fost ținut în palme și îngrijit de profesor doctor Stanca, tatăl lui Radu și Dominic, viitori artiști de excepție.”
O splendidă lecție de viață despre ce înseamnă o adevărată iubire pentru generația de azi. În continuare, în atenția autorului se află părinții, „Tatăl meu” și „Mama mea”, Vera Piersic, pe care îi idolatrizează, îi divinizează, iar, pe parcursul cărții, mereu „îi aduce în viață”, prin magia cuvintelor limbii noastre, care, pentru Florin Piersic, este „cea mai dulce și fermecătoare din toate câte se ciripesc pe glob”. Și fiindcă e vorba de limba noastră cea română, autorul reproduce un citat aparținând Ileanei Vulpescu, minunata romancieră, despre care Florin Piersic scrie numai cuvinte de mare preț: „Gramatica nu e o fată oarecare pe care o întâlnești la colț de stradă. E o femeie pe care o iei de nevastă și o păstrezi toată viața.” Pe cei doi soți, Romulus Vulpescu și Ileana Vulpescu, oameni cu renume, „îi are la suflet”.
Această onorantă familie trece și prin tribulații cauzate, în primul rând, de sfârșitul tragic al surorii lui Florin Piersic, înecată în apele Prutului și găsită de niște pescari după patru zile, apoi tatăl său, „răstignit pe două cruci”, era închis pentru trei ani și mutat din închisoare în închisoare, pentru că a fost liberal tătărășcian. Pentru a-și întreține familia, mama, Vera, confecționa fulare pentru artiștii de la Opera din Cluj, la un război de țesut, ca să poată sa-l țină la școală pe Florinel și să trimită pachete la închisori, unde se afla soțul. Tatăl a funcționat ca medic veterinar în mai multe localități, a întemeiat un spital la Satu Mare, altul la Cluj. Venit din închisoare, a funcționat ca medic de teren prin comune ale Ardealului și ale Bucovinei, apoi a desfășurat o activitate didactică și științifică la Facultatea de Medicină Veterinară din Cluj si Arad. A decedat la 26 iulie 1991, fiind înmormântat la cimitirul Bellu, pe aleea artiștilor. Un sfat dat lui Florinel din partea iubitului său tată: „Măi băiete, așează-te întotdeauna în locul celuilalt, gândește-te cum ai fi în locul lui.” Un veritabil exemplu de empatie, de la care o clipă nu s-a abătut. Mama sa s-a dus pe ultimul drum de piatră la odihna cea mare la data de 1 Mai 1985. „Pe dânșii i-oi plânge/ Cu lacrimi de sânge”. „Părinții mei nu mor niciodată”(Florin Piersic).
Copil fiind, precum toți copiii, își dorea o succesiune de profesii: birjar, șofer, cofetar, doctor veterinar, profesia tatălui.
Prima apariție scenică s-a petrecut în clasa a patra, iar la finalul liceului, la insistența unui profesor de a recita o poezie frumoasă, mama i-a ales poezia „Nebuna”, de George Coșbuc. Această poezie i-a hotărât destinul marelui viitor actor. I-a croit drumul spre arta teatrului. Intrarea la instituția de profil era foarte riguroasă, examenul de verificare a aptitudinilor se făcea pe regiuni și cei reușiți puteau să se prezinte la examenul propriu-zis, pentru a urma cursurile la Institutul de Artă Dramatică și Cinematografică. Pe regiune a recitat poezia „Nebuna” de George Coșbuc, iar la admitere i s-a cerut să spună o întâmplare tristă. Întrucât personal nu a avut asemenea întâmplări, va povesti întâmplări aflate de la părinți. Prima s-a referit la înecul surorii sale, Lucica, iar a doua la arestarea tatălui în plină noapte. A reușit cu brio, dar dezvăluirea arestării tatălui, din motive politice, i-a cauzat, în sensul că i s-a interzis să urmeze cursurile instituției în care a fost admis. „Am plătit cu sinceritatea mea”. Cei din comisie au rămas înmărmuriți. Tăcere deplină. La sfatul doamnei Sadova, o mare actriță, cu un nobil suflet, Florin Piersic a depus un memoriu către Ministrul Culturii, Constanța Crăciun, primind aprobarea de a urma cursurile începând cu semestrul al doilea. La examenul de absolvire a avut un rol din opera dramtică „Peer Gynt”, în care, pe parcursul a trei ore, trecea prin trei vârste: 20, 40, 75 de ani. Era proba lui de foc, dar interpretarea rolului, mai ales de matur și de bătrân a fost un vădit succes. Maestrul Alecsandru Finți: „Dacă ai să muncești, n-ai să mori tu, Făt-Frumos! Ai să-l joci și pe Zmeul-Zmeilor”. Era un succes al Insitutului. Dinu Cernescu, regizor, i-a scris o dedicație pe program: „Florine, mulțumește Providenței că am cunoscut, cu ocazia acestei piese, minunatul tău suflet. Cu prietenie și recunoștință.”
În continuare, pe tot parcursul cărții, Florin Piersic aduce la cunoștința cititorului principalele opere dramatice și filmele în care și-a interpretat rolurile distribuite de regizor cu o tipologie variată, nelipsând și cele de „tâmpiți, tonți, țăcăniți” poate jucate cel mai bine, vorba colegilor: „Măi Florine, prea-ți ies bine rolurile astea de nebuni, ca să credem ca n-ai ceva la bilă!”
(va urma)
Constantin E. Ungureanu
