Este greu să scriu despre tatăl meu.
Nu imposibil, dar teama se naște din dorința de a putea să îi conturez un portret cât mai real pentru cei care nu l-au cunoscut încă.
Pentru mine, pentru fratele meu, a fost, este și va fi acel tată ideal – care ne-a iubit și ne iubește cum a știut el mai bine.
Din păcate, tatăl meu nu a profesat la o facultate, așa cum l-aș fi văzut eu, fiindcă este o capacitate, un munte de cultură. El a preferat să rămână lângă casa în care și-a întemeiat familia alături de buna noastră mamă, Maria Voicu, urcată la Dumnezeu în 2014. Astfel, timp de 45 de ani a predat în Albeni, modelând caractere și formând oameni frumoși, care mai târziu au ieșit medici, profesori, muzicieni, judecători etc.
Când eram la grădiniță, dacă porneam mai repede spre casă, puteam ajunge la pauza mare și identificam rapid clasele unde preda tatăl meu cu atâta dedicare obiectul numit istorie. Cum găseam atât de ușor sala de clasă? Ei bine, după vocea inconfundabilă și timbrul atât de plăcut. Alteori, fugeam direct la clasa mamei, mă așezam cuminte în ultima bancă, fiindcă doream să văd ce mai lucrează copiii, ce plăsuțe colorate mai croșetau, ori ce flori mai plantau, deoarece mama îi pregătea pe micuți și pentru viață.
Discutam peste ani cu fostele eleve ale mamei devenite profesoare și îmi mărturiseau cât de mult le lipșeste mama! Ceea ce le pot spune pentru a ne alina suferința este, că în mod cert, una dintre marile bucurii ale mamei, ar fi fost să le vadă cum duc această flacără purificatoare a cunoașterii mai departe, fiind ,,păpușarii” în mâinile cărora învață să miște aducătorii de glorie de mâine.
Părinților mei le aduc un singur ,,reproș”: m-au învățat să îmi fac datoria la catedră, să nu plec până nu a înțeles fiecare copil lecția, să fiu bună necondiționat cu acești micuți (la fiecare aveau grijă să îmi descrie lupta acestora din spatele zâmbetului lor genuin). Cu timpul, am văzut că nu este apreciat acest aspect -munca sisifică depusă în clasă și ,uneori, chiar și orele suplimentare gratuite desfășurate cu elevii.
Tata des mă întreabă dacă s-au mai scos posturi de limba română în listă, la nivelul orașului Târgu Jiu. Răspunsul, de fiecare dată același: nu, doar câteva ore, iar acelea pentru perioade scurte de timp. În momentul scrierii, am aproape cincisprezece ani de învățământ și de navetă. Visul suprem a fost să am elevi dornici de performanță, iar anul în care am simțit cu adevărat că ne putem numi profesori a fost anul școlar 2022-2023, când am profesat alături de tatăl meu la Colegiul Național ,,Tudor Vladimirescu”. Am fost detașată acolo și am trăit intens fiecare zi la catedra colegiului pe care l-am absolvit în 2007, ducând parcă simbolic focul purificator al educației: premii la olimpiade și concursuri naționale, dezbateri, articole în prestigioasa revistă a colegiului, discuții cu distinși colegi și oameni frumoși care mi-au fost unii dascăli în liceu… Nu pot descrie în cuvinte bucuria pe care am trăit-o în acel an școlar. Iar tata, rămâne cu gustul plăcut al acelei experiențe, când era deja la pensie, dar s-a pus în ,,starea de a face lucruri”, așa cum o numea marele nostru Constantin Brâncuși, pentru a-i ține locul la catedră regretatei doamne profesoare Maria Cochină. A fost așadar anul nostru cel mai împlinit din punct de vedere profesional și spiritual.
Mai atașez un fragment dintr-un articol apărut în ianuarie 2016 în cotidianul ,,Gorjeanul”, scris de către domnul Ion Marcea, nepot al criticului Pompiliu Marcea și unul dintre organizatorii simpozionului dedicat acestui om de cultură:
,,Teodor Voicu, născut pe melegurile satului Bobu, în urmă cu 60 de ani, unde a urmat şi cursurile Şcolii Generale 8 ani de zile, având o minte sclipitoare şi o sete de cunoaştere, fără biblioteci şi cărţi acasă, elevul de la acea vreme a absolvit an de an şcoala generală numai cu premiul I. A dat examen la Liceul Pedagogic din Târgu-Jiu unde a intrat primul pe listă şi a strălucit ca elev, terminând ca şef de promoţie. Teodor Voicu a făcut parte din lotul olimpic al Liceului Pedagogic participând la faza naţională la diferite concursuri de literatură care se ţineau la vremea respectivă. În mintea sa de elev a avut drept model pe un alt fiu al satului Pompiliu Marcea din Colibaşii Gorjului, sat vecin cu satul Bobu, care a ajuns pe cele mai înalte trepte ale culturii române. Teodor Voicu deşi se remarcase în literatură se hotărăşte să dea admitere la Facultatea de Filozofie – Istorie a Universităţii Babeș Bolyai din Cluj – Napoca, pe care o va absolvi într-un mod remarcabil. De remarcat faptul că atat Teodor Voicu, cât şi fratele său mai mare, Voicu Constantin, un eminent profesor de matematică într-un judeţ din Ardeal unde a fost mulţi ani şi Inspector Şcolar General, proveneau dintr-o familie de ţărani, de oameni simpli din satul Bobu, dar buni gospodari şi cu credinţă în Dumnezeu. După absolvirea facultăţii devine profesor de istorie la Şcoala Gimnazială din Albeni. În continuare profesorul Voicu caută să se perfecţioneze prin studiu şi documentare permanentă pentru a fi preţuit de elevi, pentru a-şi onora profesia de dascăl, promovând gradele didactice într-un mod remarcabil.
Pe toată perioada de dascăl a dat dovadă de verticalitate, iar refuzul de a deveni lacheul cuiva l-a costat promovarea pe măsura calităţilor sale de dascăl, cât şi ocuparea unui post la o şcoală din municipiu, într-o vreme când erau promovate în funcţii persoane periferice care nu aveau nimic în comun cu competenţa şi valoarea profesională. La Albeni îşi întemeiază o familie, acolo se nasc cei doi copii, Ştefania şi Marian, şi tot acolo îşi doarme somnul de veci soţia, Maria, tot absolventă a Liceului Pedagogic şi cadru didactic desăvârşit.
Teodor Voicu fiind un cadru didactic bine pregătit, cu o cultură vastă şi foarte ambiţios a reuşit în anii trecuţi să câştige locul I la un concurs de Istorie şi tradiţii ale romilor, ţinut la Iași cu elevi de la Albeni. Iata că a făcut performanţă şi la o şcoala dintr-un sat al Gorjului, însă nu a putut să aibă parte de un post la oraş nemaivorbind să ocupe vreo funcţie în cadrul învăţământului gorjean. (…) Profesorul Teodor Voicu ne apare în ipostaza de apărător fervent al moralităţii la care putem accede prin istorie, literatură, religie şi muzică. De remarcat este faptul că indiferent de situaţie, prof. T. Voicu nu a cedat în faţa non-valorilor şi a refuzat orice formă de compromis cu acestea, rămânând un om cu o verticalitate şi moralitate demne de urmat.”
Închei printr-un fragment din scrierea dăruită de o fostă elevă de la Albeni, dragă nouă, care în 2017 termina clasa a VIII-a în promoția tatălui meu.
Popescu Georgiana- Adriana – absolventă a Colegiului Național ,,Tudor Vladimirescu” și a Facultății de Jurnalism de la Craiova – a simțit să îi scrie astfel domnului diriginte:
,,V-am studiat îndeaproape, pentru că am vrut să văd acea coloană vertebrală, care am crezut că nu mai există în zilele noastre şi se pare că m-am înşelat. Există, iar l una dintre persoanele care o dețin sunteți dumneavoastră! Îmi pare aşa de rău că timpul s-a scurs atât de repede, anii în care v-am avut ca diriginte, şi mai mult decât atât – ați fost un al doilea tată, care m-a sprijinit neîncetat cu cele mai înțelepte sfaturi. Anii au trecut ca un sunet, iar cântecul copilăriei s-a terminat. Mustafa Kemal Atatürk afirma ,,Un bun profesor este asemeni unei lumânări. El se mistuie pe sine însuși pentru a lumina calea altora”. La fel ați făcut și dumneavoastră, m-ați învățat mereu să-mi păstrez demnitatea și să nu renunț niciodată la ceea ce mi-am propus să devin în viață. Trece timpul, dar în ceea ce mă privește, am plecat la bord cu câteva lecţii de viaţă importante, necesare, lecţii pe care mi le voi aminti, şi caietul cu învățăturile acestea au pe copertă poza dumneavoastră, amprenta dumneavoastră! Mi-a plăcut umorul dumneavoastră teribil de mult, am notat chiar câteva expresii pe care le foloseaţi pentru a ne dezvolta cultura generală.
Vă mulţumesc pentru lecţiile de viaţă, pentru energia dumneavoastră şi dăruirea şi implicarea de care aţi dat dovadă şi nu o luaţi ca pe o cascadă de complimente gratuite, ci priviți-le ca aprecieri sincere. După terminarea clasei a VIII-a sper să aud de dumneavoastră că sunteți la fel de energic şi cu sufletul tânăr, la fel ca acum, şi ştiu că multe cadre didactice vor mai apărea, dar nimeni nu mă va convinge să-mi schimb cele trei modele din viața mea – regretabila doamnă învățătoare Voicu Maria, domnul diriginte Voicu Teodor și bineînțeles doamna profesoară de limba și literatura română Pânișoară Elena-Ștefania!”
Prof. Pânișoară Elena- Ștefania
