Cu o zi înainte de vernisaj, trebuie să recunosc, am ieşit bântuit de o emoţie, cred eu, uşor contagioasă din sala amenajată cu portrete, întocmite îngrijit şi trecute apoi „pe curat” de dl. Grigore Haidău şi aliniate profesionist, „după importanţa momentului”, la simeza sălii de pe partea stângă, din Muzeul Gorjului. După aşa-zisa lectură terapeutică a unei astfel de experienţe culturale, nu lipsită de surprinzătoare revelaţii, ne-am împreunat toţi în faţa cafelelor aburinde spre a combate şi a pune în ordine lista generoasă a personajelor închipuite în desene şi puse la loc de cinste la „panoul de onoare” al oraşului reşedinţă de judeţ. Prietenia căreia i-a ataşat generos un fair-play adus de pe Amaradia, a făcut ca fizionomiile noastre alterate cu drăgălăşenie din condei să se constituie ad-hoc într-o galerie de portrete a celor întâlniţi deseori în viaţă nu fără un anume interes… civic, „fotograful” afişând cu nonşalanţă în demersu-i plastic şi puţină ipocrizie, aşa cum îi stă bine unui artist adevărat.
Răspunzând parcă unor comandamente ale epocii, demersul expoziţional, presat acum între copertele unui veritabil album de amintiri, atent filtrate prin canalele unei întregi experienţe de-o viaţă şi ea bazată îndeosebi pe o bună intuire a momentului, pare deja a nu fi apărut întâmplător. Astfel, cu siguranţă, Grigore Haidău poate fi considerat, fără nicio rezervă, cel mai şic şi la zi realizator de portrete care nu deranjează şi se ţin minte.
Simeza de la Muzeu a beneficiat de o scenografie aliniată discret, dispusă spre a fi dreaptă măsură pentru înălţimea fiecărui personaj, situat aleatoriu pe o scară valorică asimilată mai vechilor grafice care odinioară promovau alegoriile întrecerilor oficial instituţionalizate de mai marii vremurilor.
Grigore Haidău e un negustor de iluzii aşezat dis-de-dimineaţă la intrarea principală a unui cabaret politic cu programul de sală adus la zi, subtil fără ostentaţie, şaijele uşor dezabuzate ale desenului lui trădând competiţia postdatată a funcţiilor şi eternul nostru provizorat în scaunele puterii de orice fel. Galeria portretelor lui e bântuită de un aşa-zis merit moral, ocazie bună pentru a certifica oarecum împrejurările reale pe care le petrecem, împrumutând vrând-nevrând fiecare un anume sentiment al distanţei, ataşând apoi toate aceste imagini unei lumi reflectată pozitiv în oglinzile împrumutate ocazional de la anticari autorizaţi.
Suntem astfel părtaşi la menţinerea aparent dezinteresată în arenă a unor personaje, cele mai multe demult fanate şi ieşite din uz pe uşa care dintotdeauna dă în curtea interioară, unde doar câţiva angajaţi la negru îşi mai declină cu discreţie democratică bruma de politeţe de care mai sunt capabili. Pare o galerie de personaje exclusivistă şi boemizată, dintr-o provincie fără nume şi fără viitor, pe deasupra chiar şic pentru aceste timpuri pe care le traversăm nonşalant, ca şi cum refugiul deliberat într-o „tinereţe fără bătrâneţe” ar fi o ţintă de-acum la îndemâna oricui. Ele, pomădate abundent în culori astăzi la modă, unele cu peruci asortate schimbărilor deja de macaz, presupun că lecţia despre civilitate aşezată la timp şi pieziş în calea celor interesaţi poate face istorie, comportând pentru mai târziu observaţii judicioase despre angajamentele noastre dintotdeauna.
Grigore Haidău îmi pare un aristocrat de Bălăneşti desenând aproape zilnic feţe de personaje aparent onorabile, pe care le scufundă apoi cu băgare de seamă într-o ulcică de pământ ars plină cu vin din Dealu’-al Mare, despre care cândva vorbea la superlativ tot târgul, şi asta doar spre a le ataşa oficial un certificat care să le confirme o anume patină a timpului, în care tânjim toţi să ne refugiem mai devreme sau mai târziu. Pentru moment personajele desenate de domnia-sa par a avea „pe piaţa de profil” încă o importanţă revelatorie, încărcate fiind de un soi de mister, dar al cărui prestigiu de tinichea e astfel construit, din păcate, ca să nu reziste în timp.
îl cunosc bine pe dl. Grigore. M-am întrebat deseori se unde acest ataşament faţă de fizionomiile atâtor personaje stradale, prieteni de cele mai multe ori, pe care şi-a dorit să la cunoască şi să le înţeleagă cu creionul în mână, şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Nu-i puţin lucru!…
Grigore Haidău rămâne acelaşi om de lume, de un farmec uşor aparte, de o eleganţă discretă, nu fără o anume pecete provincial-boierească ataşată şic vârstei pe care o ascunde cu entuziasm tineresc. Mi-l închipui trăgând după el prin odaia a bună de la linie, un gheridon din lemn de prun altoit, încărcat cu fotografiile noastre „la minut”, desenate de mâna lui şi la care, după puteri, cu mai mult sau mai puţin talent, ne-am ataşat fiecare, pe furiş, mustăţi şi favoriţi de epocă, spre a deveni cât de cât interesanţi în poziţia mărunt istorică ocupată fără vreo luptă, la… masa verde.
Vasile VASIESCU
