România intră, din nou, într-un moment pe care politicienii îl numesc solemn „istoric”. Romgaz se pregătește să furnizeze gaze direct populației, liberalizarea totală a pieței bate la ușă, iar exploatările din Marea Neagră promit să transforme țara într-un jucător energetic regional.
Pe hârtie, sună ca începutul unei epoci de prosperitate. În realitate, sună mai degrabă ca începutul unei noi serii de promisiuni ratate. Pentru că, dincolo de discursuri, adevărul este brutal: compania de stat care ar trebui să fie locomotiva acestei transformări nici măcar nu poate angaja oameni fără aprobări birocratice de la Guvern. Romgaz vrea să intre pe piața furnizării către populație, dar nu are voie să-și formeze echipele până nu primește „OK-ul” oficial. Într-o economie normală, asta s-ar numi sabotaj administrativ. În România, se numește rutină.
Mai mult, aceeași companie se află de ani de zile în situația absurdă de a nu reuși să finalizeze proiecte strategice esențiale. Centrala de la Iernut, de exemplu, a devenit deja simbolul incapacității cronice a statului român de a duce la capăt investiții majore. În timp ce alte țări finalizează proiecte energetice în câțiva ani, noi reușim performanța de a transforma orice investiție într-un maraton birocratic fără linie de sosire.
Iar aici se află adevărata problemă: România nu duce lipsă de resurse. Nu duce lipsă nici de oportunități. Ceea ce lipsește, constant și dureros, este capacitatea administrativă de a valorifica aceste avantaje. În ultimii 30 de ani, am asistat la același scenariu repetat obsesiv: resursele au fost abundente, dar beneficiile reale au ajuns, în final, la investitori externi sau la grupuri regionale cu interese bine conectate. România a rămas, invariabil, cu rolul de furnizor de materie primă și cu facturi tot mai mari pentru propriii cetățeni.
Astăzi, miza este uriașă. Exploatarea gazelor din Marea Neagră ar putea transforma România într-un actor energetic major în Europa de Est. Dar această oportunitate vine cu o condiție simplă: statul trebuie să fie capabil să acționeze rapid, coerent și strategic. Exact acele lucruri pe care, până acum, le-a demonstrat doar în declarații, nu în fapte.
De aceea, responsabilitatea nu mai poate fi lăsată exclusiv în mâna autorităților. Societatea civilă trebuie să reacționeze și să înceteze să accepte cu atâta lejeritate incapacitatea administrativă. Prea mult timp, românii au privit pasiv cum proiecte strategice sunt întârziate, cum resurse sunt concesionate fără beneficii clare și cum oportunități istorice sunt transformate în eșecuri predictibile.
Dacă acest reflex al resemnării va continua, rezultatul este ușor de anticipat: România va rămâne, încă o generație, un simplu spectator la propria sa bogăție. Dacă însă presiunea publică va deveni reală — iar transparența, eficiența și responsabilitatea vor fi cerute cu fermitate — atunci există o șansă ca lucrurile să se schimbe.
Momentul este, într-adevăr, istoric. Dar nu pentru că politicienii îl declară astfel, ci pentru că reprezintă un test decisiv: va reuși România, în sfârșit, să-și folosească resursele în interesul propriu sau va continua să transforme fiecare oportunitate într-o lecție despre cum să ratezi prosperitatea?
De răspunsul la această întrebare depinde nu doar viitorul energetic al țării, ci și maturitatea sa economică. Iar timpul scuzelor a trecut de mult.
Dragoș Ionică
