În județul Gorj, energia nu este doar un sector economic. Este pâinea de pe masă, este demnitatea unei comunități, este rostul a zeci de mii de familii. Iar astăzi, această temelie se clatină periculos. Complexul Energetic Oltenia, coloana vertebrală a economiei locale, este împins, pas cu pas, spre marginea prăpastiei.
Cum am ajuns aici? Cum este posibil ca, într-o perioadă în care România importă masiv energie la prețuri uriașe, grupurile energetice din cadrul CEO să funcționeze sub capacitate? Cum se explică faptul că, la ora 21:00, când consumul este ridicat și prețurile explodează, un grup capabil să producă 280–290 MW este ținut la 190 MW? Cine ia aceste decizii? Și, mai ales, în interesul cui?
În timp ce compania abia găsește bani pentru cheltuielile curente și nu poate asigura nici măcar tichetele de masă pentru angajați, România cumpără energie scumpă din afară. Este o contradicție dureroasă. O rană deschisă pentru Gorj. Oamenii care au muncit o viață în cariere și termocentrale privesc neputincioși cum viitorul lor este pus sub semnul întrebării.
Falimentul CEO nu ar însemna doar închiderea unei companii. Ar însemna mii de oameni aruncați în stradă. Ar însemna familii destrămate de lipsuri, tineri obligați să plece, comunități întregi condamnate la sărăcie. În spatele fiecărui megawatt redus stă un salariu, o rată la bancă, un copil care depinde de stabilitatea acelui loc de muncă.
Ni se spune că sunt constrângeri de mediu, că sunt reguli de piață, că sunt directive europene. Dar de ce alte state reușesc să își protejeze producătorii strategici? De ce la noi pare că singura soluție este restrângerea, închiderea, renunțarea? Este România condamnată să devină doar o piață de desfacere pentru energie produsă în alte țări?
Gorjul simte că este sacrificat în tăcere. Că, sub pretextul modernizării și al tranziției energetice, se pregătește lichidarea unei industrii întregi, pentru a face loc unor jucători puternici, cu capital greu, care pot prelua bucățile rămase la preț de nimic.
România are resurse. Are capacități instalate. Are oameni pregătiți. Și totuși, își ține centralele la relanti și importă la prețuri record. Este o realitate care cere explicații urgente. Pentru că atunci când o companie strategică este împinsă spre faliment, nu vorbim doar despre cifre într-un bilanț. Vorbim despre un județ întreg pus în genunchi.
Cine sabotează România? Cine decide că Gorjul trebuie să plătească prețul? Și până când vom accepta ca economia națională să fie slăbită, în timp ce alții prosperă?
Gorjul merită răspunsuri. Iar România merită o strategie energetică care să apere interesele propriei sale economii, nu să le sacrifice.
Dragoș Ionică
