Mântuitorul Iisus Hristos, întrupat în Om adevărat, a biruit pe diavolul ca om, iar nu ca Dumnezeu, deoarece, cu puterea Sa ca Dumnezeu, ca fulgerul l-a aruncat pe încornorat din Ceruri. De aceea, Iisus a venit ca să se lupte cu diavolul, ca om adevărat, întrucât numai în acest fel ne putea conduce la toată îndrăzneala care trebuie pentru a izbândi în faptă, iar, câştigând ca om o biruinţă desăvârşită asupra diavolului, biruinţa ne-a dat-o nouă, ca un dar nepreţuit, cu condiţia ca să ne luptăm şi noi ca El! Cu biruinţa Sa, Mântuitorul ne-a învăţat şi pe noi meşteşugul şi arta înfruntării demonilor, ne-a dat conştiinţa şi ne-a dat şi puterea de a îndrăzni pentru a merge mai departe! Deci, Domnul Iisus este conştiinţa şi puterea, modelul nostru de luptă! Pentru aceasta, Mântuitorul a şi venit ca să sfărâme lucrurile diavolului şi să surpe stăpânirea lui în care îi ţinea legaţi pe oameni. Dumnezeu ne-a promis că ne va da şi nouă această putere! El vrea să ne fie hrană pentru suflet şi sănătate pentru trup şi trebuie să înţelegem, câtă putere poate să pună Părintele ceresc într-un om şi când această putere divină ne umple de încredere, pentru că atunci slăbiciunea omenească nu mai este o piedică, ci, o dăruire pentru credinţa creştină, aşa cum este exemplul pilduitor al Sfinţilor Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena!
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta…”
Pentru a înţelege acest lucru, să conştientizăm faptul că înainte de întrupare, Fiul lui Dumnezeu a fost alături de oamenii credincioşi, dându-le o mare putere. Uneori, ni se pare că nu avem puterea spirituală şi fizică pe care vrem să o avem şi căutăm să luptăm cu ideea de a-L iubi pe Hristos cu tărie sau chiar de a pune început de viaţă nouă, cu toate că uneori ni se pare greu de-a trăi pentru Dumnezeu, nu numai acasă, dar, şi la serviciu, pe stradă, în birou, în pieţele publice şi pretutindeni în mijlocul semenilor noştri! Atunci, să ne dăruim în întregime Lui Hristos, Care are puterea să ierte păcatele ştiute şi neştiute, vrute şi nevrute, ca să vindece neputinţele noastre! Să ne încredinţăm vieţile noastre Lui, pentru a fi încurajaţi, protejaţi şi întăriţi cu măreţia Slavei Sale! Putem fi vrednici, întotdeauna, dacă ne încredinţăm Aceluia Care, prin Duhul Său, ne întăreşte în «omul cel lăuntric», realizând în sinele nostru că puterea lui Dumnezeu lucrează în noi şi avem pace când suntem supuşi în necazuri şi răbdători în suferinţe, îndurând cu blândeţe dispreţul sau contrazicerea unuia sau altuia! Într-adevăr, Dumnezeu dă o putere neaşteptată credincioşilor Săi, atunci când ei trec prin încercări deosebit de grele, aşa încât să nu ne mai recunoaştem sărmana noastră fire neputincioasă şi ezitantă! Cei slabi şi fricoşi ajung tari şi curajoşi, cei neînvăţaţi primesc înţelepciune, cei muţi primesc cuvânt cu putere multă de la Fiul lui Dumnezeu, Cel Care stă de-a dreapta Tatălui cu putere infinită şi poate să-i ajute pe cei ispitiţi sau încercaţi de păcate şi de nevoinţe! Toată Legea e cuprinsă în porunca: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta, din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10, 27). Dacă vezi păcatul celui de lângă tine, nu-l osândi şi nu-l dispreţui, ci, ia asupra ta păcatul său, deci, nu te înălţa, doar, că eşti creştin şi ai viaţă creştinească, iar cel de-alături nu are! Tu trebuie să Îl ai pe Hristos, Care e Adevărul, şi să rămâi în Adevăr, dar nu spre slavă să-ţi fie aceasta, ci spre înfricoşare şi smerire! Vezi, doar, cât de nevrednic eşti de o aşa bogăţie şi stai în faţa celuilalt cu duh de căinţă, că multe rele ai, şi puţin bine în faptele tale! Să reţinem faptul că sfinţii mărturisitori au zis că singura noastră avuţie şi arvună cu adevărat sunt păcatele, căci, trebuie să ştii că nu eşti proprietarul decât al lucrului pe care l-ai făcut, iar, împlinind această condiţie, din acel nimic, Dumnezeu a făcut făptura, iar făptura a făcut păcatul, ca o prefaţare a haosului în tumultul realităţii,ca o plăsmuire a nimicului care vrea să înghită toate câte sunt de la Dumnezeul Care i-a trimis în lume pe Sfinţii Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena.
Iisus Hristos avea o cruce mai grea, pe care era răstignit cu Faţa!
Pentru a învinge păcatul, primirea umilinţei la care te supune lumea aceasta are cea mai mare putere asupra maleficului, pentru că un Chip desăvârşit de umilinţă ne este Iisus pe Crucea răstignirii. El, Fiul şi Slava Tatălui, Dumnezeu adevărat, a primit toate vânzările lui cu îngăduinţă! A primit să treacă prin cea din urmă umilire pe pământ, căci, ca un Dumnezeu, ştia ce putere are umilinţa, răbdând bătăi, scuipări în obraz, cununi de spini, piroanele şi răstignirea pe Cruce! Dar, toate acestea nu erau crucea şi povara cea mai grea, fiindcă pe aceasta o avea la spate! Domnul Iisus Hristos avea o cruce mai grea, pe care era răstignit cu Faţa, adică, neasemănata durere a milei Sale faţă de oameni! Crucea aceasta o simte omul îngăduitor şi smerit care nu se mai sminteşte ca om, ci, nesfârşit îl iartă pe păcătos şi îi stinge veninul cu lacrima cerului din sufletul său. Fariseii, cărturarii şi saducheii care turbau de răi ce erau şi care nu pricepeau nimic din dumnezeirea lui Iisus, reprezintă acea coaliţie a veninului sufletesc aruncat asupra Lui Iisus. Copleşiţi de atâta răutate, ei reprezintă culmea invidiei omeneşti asupra sublimului, contra Domnului Iisus, fiindcă Hristos a fost invidiat din cauza minunilor Sale printre cei dintâi chemaţi la mântuire. Aşadar, flămânzii erau hrăniţi, iar, Hrănitorul era duşmănit, morţii erau înviaţi şi invidioşii mureau de ciudă, demonii erau alungaţi, iar Celui ce poruncea demonilor să iasă, oamenii Îi întindeau curse, leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau cum trebuie, surzii auzeau, orbii vedeau, iar Binefăcătorul era prigonit şi dus la moarte! Dar, în cele din urmă, L-au osândit la moarte pe Dătătorul Vieţii, au bătut cu biciul pe Izbăvitorul oamenilor şi au condamnat la moarte pe Judecătorul lumii, cu toate că Iisus Hristos, chiar şi pentru aceştia S-a rugat Tatălui de iertare. Iubirea aceasta de oameni, aşa cum sunt ei de păcătoşi, I-a pricinuit lui Iisus o cruce neasemănat de grea, pe care o poartă şi pe care Se ţintuieşte cu fiecare din răutăţile oamenilor de fiecare zi, până la sfârşitul lumii! În concluzie, putem spune că şi noi suntem printre iudeii care-L pironeau pe Cruce în Vinerea aceea, desigur, fiecare în veacul nostru, pentru că Iisus e prezent în toate veacurile. Ar trebui să-I urmăm Domnului Iisus toată calea pământească, măcar atât cât ne zoresc foamea şi setea după cele îndestulătoare şi până la urmă pieritoare. Modelul, desăvârşirea Domnului Iisus Hristos, în ascultare şi în lepădare de sine pentru iubirea de oameni, a ridicat între creştini şirul mare de cuvioşi şi de buni mărturisitori mucenici, care sufereau chinuri înfricoşate de la necredincioşii vremurilor lor, ca să nu uităm de Sfinţii Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena, pe care îi prăznuim astăzi şi care au deschis calea eliberării creştinismului!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
