Preluarea combinatului siderurgic de către grupul UMB nu este doar o tranzacție economică, ci un semnal rar: industria grea revine timid în mâini românești, în timp ce statul rămâne spectator.
La mai bine de trei decenii de la Revoluție, România descoperă, cu surprindere, că statul nu mai produce industrie, dar alții o pot face să renască. Tranzacția prin care UMB Steel a achiziționat activele combinatului siderurgic ArcelorMittal Hunedoara pentru 12,5 milioane de euro este un moment de referință în această realitate.
Colosul din Hunedoara — unul dintre ultimii producători români de profile și corniere pentru piețele de energie, construcții și infrastructură — a încheiat definitiv producția în 2025, după ce, anul trecut, a înregistrat o cifră de afaceri de 511 milioane de lei și avea aproximativ 477 de angajați.
În deceniile trecute, combinatul a fost mult mai mare: în 2006, cel mai bun an din ultimele două decenii înainte de declin, cifra de afaceri depășea 746 milioane de lei, iar numărul angajaților era de aproape 1.913 persoane. Aceste cifre arată nu doar o scădere dramatică a producției industriei grele românești, ci și eșecul politicilor economice care au urmărit mai degrabă tăierea activității decât salvarea ei.
Preluarea combinatului de la Hunedoara nu este însă un act izolat. Vine în continuarea unui proiect industrial cu adevărat serios la Oțelu Roșu, unde grupul UMB a achiziționat combinatul siderurgic pentru aproximativ 28 milioane de euro și pregătește reactivarea sa după peste un deceniu de oprire a producției.
La Oțelu Roșu, planurile sunt ambițioase: investiții estimate la peste 300 de milioane de euro, cu intenția de a produce fier beton striat și alte produse siderurgice necesare infrastructurii românești și de a crea peste 600 de locuri de muncă în etapele următoare. Aceasta nu este doar o speranță — este una dintre cele mai substanțiale investiții industriale din România ultimilor ani.
Ironia cruntă este că astfel de inițiative vin în absența unei politici industriale coerente și a unui cadru de susținere real al capitalului românesc. Statul preferă să elaboreze strategii abstracte, în timp ce capitalul autohton investește zeci și sute de milioane de euro în industrie reală, riscă și pune în practică transformări economice profunde — fără garanții de la autorități și într-un mediu legislativ greu predictibil.
În acest context, vânzarea combinatului din Hunedoara către UMB Steel este un semnal important: capitalul românesc nu doar că mai poate investi în industrie, dar începe să și construiască viitor. Cu toate acestea, dacă statul nu corectează urgent mediul economic, aceste inițiative vor rămâne excepții și nu norme.
Romania trebuie să treacă de la contemplarea ruinei la construirea de politici publice solide — și să înțeleagă că fără susținerea capitalului autohton nu există industrie, nu există locuri de muncă și nu există prosperitate durabilă.
Dragoș Ionică
