În spațiul mediatic românesc, spectacolul a înlocuit de mult analiza. În ultimele luni, acest spectacol a atins apogeul cu Marian Iancu, transformat peste noapte într-o voce „autorizată” în fotbal. Și nu pentru că ar avea experiență sau rezultate care să-l recomande, ci pentru că știe să ridice tonul, să provoace și să creeze scandal. Televiziunile îl primesc cu brațele deschise, pentru că zgomotul vinde, iar competența nu mai interesează pe nimeni.
Ceea ce șochează cu adevărat este felul în care Iancu își permite să-l atace fără reținere pe Mircea Lucescu, unul dintre puținii profesioniști autentici ai acestui sport. Un om care a câștigat, care a construit generații de jucători și care a demonstrat constant că performanța nu ține de vorbărie, ci de muncă, strategie și disciplină. Și totuși, într-o țară unde zgomotul a devenit criteriu de autoritate, Lucescu este acum ținta unui spectacol mediatic ridicol, orchestrat de cineva fără palmares, fără expertiză reală. România fotbalului pare astfel condamnată să premieze impostura și să pedepsească competența.
Sigur, naționala a ratat obiectivul. Nu este un secret și nimeni responsabil nu poate să-l conteste. Dar a transforma eșecul într-un prilej pentru atacuri isterice și declarații stridente este dovada unei mentalități superficiale, care caută vinovați vizibili, nu soluții reale. Problema reală nu este Lucescu, nu este selecționerul, ci nivelul jucătorilor, insuficient pentru a se lupta cu adevărata elită europeană. Majoritatea evoluează în campionate modeste, fără ritm, fără presiunea competitivă reală și fără experiența internațională care să le modeleze caracterul și performanța. Poți schimba antrenorii de zece ori și poți aplauda declarații bombastice, rezultatul va fi întotdeauna același dacă baza materialului uman nu se ridică la nivelul așteptărilor.
Presa preferă explicația simplă: „Antrenorul e de vină”. E rapidă, comodă, ușor de consumat de public. Analiza complexă despre lipsa infrastructurii, despre formarea jucătorilor, despre decalajul dintre fotbalul intern și cel european nu vinde audiență și nu aduce trafic. În acest context, Iancu este un produs perfect: scandal, certuri, declarații bombastice — exact ce caută televiziunile.
Consecința este tristă, dar clară: profesioniști precum Mircea Lucescu sunt transformați în ținte pentru un public educat în certuri televizate, în timp ce vocile competente sunt ignorate, pentru că nu fac rating. Aceasta nu este doar o problemă mediatică, ci o radiografie a fotbalului românesc, unde zgomotul primează în fața valorii.
Dacă vrem să depășim această spirală, presa sportivă trebuie să facă un gest fundamental: să distingă clar între opinie și autoritate, între scandal și expertiză, între zgomot și competență. Până atunci, vom continua să asistăm la același teatrul absurd: impostori ridicați la rang de profeți, profesioniști sacrificați pentru audiență și naționala prinsă într-un cerc vicios al așteptărilor nerealiste.
România fotbalului, mai mult ca niciodată, are nevoie de luciditate și respect pentru adevărata valoare, nu de aplauze pentru stridență. Altfel, vom continua să ne mințim singuri și să confundăm scandalul cu performanța, iar impostorii să dea lecții adevăraților profesioniști.
Dragoș Ionică
