Icoana este un motiv al fundamentării cultului şi face parte integrantă din viaţa liturgică, ceea ce înseamnă că biruinţa icoanei este echivalată cu «Biruinţa Ortodoxiei», iar, Icoana Cuvântului – Hristos este o mărturie a întrupării Sale adevărate, reale şi într-un anume fel transfigurate, fiind chiar supranumită şi «teologie în imagine», iar, Sfântul Vasile cel Mare spune că: ,,Ceea ce cuvântul împărtăşeşte prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine!”. Ca urmare, cinstirea sfintelor icoane are o valoare educativ-morală, pentru că icoanele trezesc, stimulează şi întăresc viaţa duhovnicească, deci, întăresc mereu credinţa şi aduc un real folos în sporirea evlaviei, constituind un stimulent viu pentru săvârşirea binelui, a dreptăţii şi a împlinirii dragostei de Dumnezeu şi de aproapele! În viaţa religios-morală, sfintele icoane sunt purtătoare ale îndemnurilor spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu pentru urmarea vieţii neprihănite a modelelor al căror chip îl reprezintă, reprezentând o adevărată călăuză în formarea duhovnicească a credincioşilor! Sfântul Ioan Damaschin consideră că: ,,Orice icoană scoate la iveală şi arată ceea ce este ascuns”, iar, Sfântul Apostol Pavel subliniază: ,,Cele văzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică din veşnica Lui putere şi dumnezeire…” (Romani 1, 20). Deci, acele văzute, materiale, ne ajută să înţelegem pe cele nevăzute, nemateriale ale Lui Dumnezeu, puterea, dumnezeirea, slava, înţelepciunea, fără ca aceste lucruri materiale să fie socotite idoli, căci nu pe ele le cinstim, ci pe Atotputernicul Dumnezeu şi dimensiunile Sale!
,,Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul meu!”
Constatăm că icoanele chipurilor sfinţilor, pictate după învăţătura ortodoxă înfăţişează chipul omului înnoit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. De aceea, făcând prin astfel de chipuri icoane şi cinstindu-le, nu cădem în idololatrie, pentru că tocmai chipul nestricăcios al omului înnoit duhovniceşte ne călăuzeşte la Dumnezeu, iar această stare de înnoire ne-a aşezat din nou în deplina vrednicie, cea dintâi născându-ne «fii ai lui Dumnezeu» (Ioan 1, 12). Icoana se dovedeşte, astfel, ca şi cuvântul, un suport întemeiat al Revelaţiei, o cale de cunoaştere a puterii şi a slavei Lui Dumnezeu, o modalitate de sfinţire şi comuniune cu Dumnezeu şi cu oamenii în duhul dragostei şi al înnoirii duhovniceşti! Ca urmare, susţinerea sfinţirii noastre prin icoană se face prin mărturisirea lui Iacov, care şi-a mântuit sufletul când L-a văzut pe Dumnezeu sub chipul unui bărbat: ,,Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul meu!” (Facerea 32, 30). Desigur, prin icoanele sfinţilor, ne bucurăm de aceeaşi sfinţire de la Dumnezeu ca şi aceia care sunt «prietenii lui Dumnezeu» (Ioan 15, 14), iar aceasta cu mult mai mult prin icoana Maicii Domnului, ca Născătoare de Dumnezeu întrupat (Matei 2,11; 14,20).
Slava icoanelor a fost realizată în Biserică prin gura Sfântului Vasile cel Mare, care spune: ,,Cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană!”, prin aceasta icoana apropiindu-l pe om de Dumnezeu. De fapt, Însuşi Dumnezeu i-a poruncit lui Moise ca să facă heruvimi şi chipuri de heruvimi la Cortul, deoarece, chipurile de heruvimi au fost preţuite de către Mântuitor, Care spune despre Templu că este ,,Casa lui Dumnezeu!” (Luca 2, 49). Pentru a face o diferenţiere tranşantă, în timp ce sfintele icoane reprezintă realităţi obiective, chipurile sau înfătisările unor persoane care există sau au existat în viaţa de aici sau de dincolo, idolii sunt născociri imaginare, fictive ale minţii omeneşti, lipsite total de realitatea celor înfăţişate aidoma!
,,Orice icoană scoate la iveală şi arată ceea ce este ascuns!”
Deci, prin icoană ne sfinţim vederea, iar prin cuvânt auzul, primul dintre simţuri fiind vederea! În Sfânta Scriptură a Noului Testament, nu avem nicăieri vreo poruncă a Mântuitorului de a se face icoane, dar nici porunca de a scrie Sfânta Evanghelie. Domnul a poruncit Sfinţilor Apostoli ca să propovăduiască Evanghelia, nu să o scrie (Marcu 16, 15). Icoana şi Evanghelia sunt Tradiţia scrisă a descoperirii dumnezeieşti, prima în culoare şi imagine, iar, cea de-a doua în cuvinte! Întotdeauna, prin icoană, ca şi prin Sfânta Scriptură, Îl avem pe Dumnezeu, iar, icoana este un semn al participării unui credincios la viaţa dumnezeiască, o mărturie a cunoaşterii concrete, practice, a sfinţirii corpului omenesc. Icoana este o expresie interiorizată a stării de transfigurare a omului, a sfinţirii sale în lumina divină necreată, un fel de strălucire lăuntrică! Aceasta ne apare ca aureolă, ca o reprezentare picturală exactă a manifestării reale a luminii spirituale! Pentru credinciosul ortodox al zilelor noastre, icoana, fie ea veche sau modernă, reprezintă o imagine vie, de Dumnezeu inspirată, care îl hrăneşte pe om sufleteşte! Diferenţierea dintre icoana ortodoxă şi pictura religioasă, nu exclude icoana, ci, dimpotrivă, o invocă, dacă este pictată după învaţătura Bisericii Ortodoxe! Unii dintre noi, considerăm că ne putem ruga şi fără icoane şi în afară de biserică, dar în rugăciunile noastre în faţa acestor «ferestre deschise» către cer, vedem, înţelegem, ne împărtăşim din plin de harul îndumnezeitor care a înnoit chipul şi lumea din icoana înaintea căreia ne aflăm. Icoana este o experienţă de două ori milenară, cu temelie şi temeinicie în însuşi faptul creării omului şi în Persoana celui Care este «Chipul (icoana) lui Dumnezeu celui nevăzut» (Coloseni 1, 15). Desigur, că Ortodoxia a cultivat şi cultivă şi un specific naţional pe care îl regăsim şi în icoană, mai ales că icoana noastră se caracterizează printr-o măsură bine cumpănită între omenesc şi duhovnicesc în înfăţişarea chipului omenesc, pentru că ţine seama de formula calcedoniană, adică, omenescul nu este înghiţit în duhovnicesc, la fel ca în unele fresce bizantine, dar nici invers, ca în arta religioasă a Renaşterii. Icoanele noastre au o bunăcuviinţă care acoperă o adâncă trăire duhovnicească învăluită de o smerenie a costumului naţional, iar, duhul comuniunii persoanelor sfinte cu chipul din icoană şi mai ales cu privitorul sau închinătorul ce se lasă uşor de acceptat şi celor din afara Ortodoxiei. Dacă ne rugăm Lui Dumnezeu, având în faţă o icoană în care am văzut că sufletul nostru primeşte o stare de înnoire, acest lucru ne face ca să fim legaţi de oamenii pământului strămoşesc, de natura patriei în care spaţiul mioritic este măsura inconfundabilă a Ortodoxiei noastre româneşti, în care cerul se uneşte cu pământul!
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
