Toată Sfânta Scriptură ne spune că Dumnezeu a creat omul pentru fericire, împlinire şi bucurie, dar, nu numai pentru o bucurie sau o fericire viitoare, într-un veac ce va să fie, ci, şi pentru bucuria la timpul prezent, iar, toată pedagogia pe care Dumnezeu o desfăşoară este în slujba acestui scop final care se confirmă deplin, mai ales că Dumnezeu a creat omul prin Iubire şi pentru ca omul să poată avea parte de Fericirea Veşnică, adică, o părtăşie cu viaţa dumnezeiască. De aceea, rugăciunea omului trebuie să se exprime prin cugetarea la Cuvântul povăţuitor şi înţelept al Lui Dumnezeu, Care Şi-a călăuzit poporul, mai întâi prin Moise, apoi prin proroci, deoarece, Moise a fost chemat de către Dumnezeu pentru a scoate poporul israelit din pământul robiei şi a-l conduce către pământul făgăduinţei şi al libertăţii. În parcurgerea acestei căi spre libertate, Domnul îi va da lui Moise legile pentru propăşirea şi pentru sporirea poporului Său, fiind vorba despre o cunună de legi despre iubire care au ca finalitate să-l ducă pe om către viaţă şi către fericire. Acest lucru este clar explicat în recomandarea care precedă enunţul acestei legi: „Să umblaţi pe calea aceea pe care v-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru, ca să fiţi vii şi să vă fie bine” (Deuteronomul 5, 33), ceea ce înseamnă că finalitatea este fericirea omului. Oricum, vorbim despre o finalitate asupra căreia Moise va reveni mereu pentru a încuraja poporul lui Israel ca să asculte cu atenţie, apoi să pună în practică aceste legi care stabilesc următorul îndemn: „Ascultă, dar, Israele, şi sileşte-te să împlineşti acestea, ca să-ţi fie bine!” (Deuteronomul 6, 3), după care Moise va da primele două legi pe care Israel le va repeta de două ori pe zi: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este Singurul Domn» şi mai ales îndemnul: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta” (Deuteronomul, 6, 4-5), ceea ce seamănă cu o chemare la relaţie, chemare la reciprocitate în iubire, chemare la părtăşie-unire, ca să fii iubit şi să iubeşti! Dar, iubirea, îi este vie omului ca să o dorească foarte mult: „Căci porunca aceasta pe care ţi-o poruncesc eu astăzi nu este neînţeleasă de tine şi nu este departe (…) Ci Cuvântul acesta este foarte aproape de tine; el este în gura ta şi în inima ta, ca să-l faci!” (Deuteronomul 30, 11/14), aşa cum Facerea lumii este cea dintâi dorinţă a Lui Dumnezeu de a mântui omul!
,,Porunca aceasta pe care ţi-o poruncesc eu astăzi nu este neînţeleasă de tine”!
În esenţă, cuvântul poruncă traduce cuvântul ebraic «mitsvah», care mai înseamnă şi «exerciţiu», deci, nu trebuie să înţelegem cuvântul poruncă în sensul de…ordin, ci, ca pe o chemare la exersarea capacităţilor noastre spirituale, chiar, mai mult, să prindem gust de cugetare la dumnezeiescul cuvânt, pentru a-l pune în practică, fiind un cuvânt care verticalizează şi care-i descoperă omului capacităţile de iubire pe care le are în inimă, cuvânt care îl eliberează din robia lui «trebuie să», cuvânt ce tămăduieşte mizantropia şi care aduce pace şi bucurie. De aceea psalmistul, încă de la cel dintâi psalm, ne spune: «Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor (…) Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea. Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa…», pentru că fericit este omul care se desfată de cuvântul Lui Dumnezeu şi se lasă transformat de El. De asemenea, fericit este cel ce purcede către plinire, care pregăteşte pământ roditor pentru sămânţă şi care va rodi la vremea sa (Matei 13), căci, hărăzit îi este omului a se deschide la ceea ce este mai mare decât sine, mai ales pentru a pogorî în adâncimea abisală a inimii şi a bea din Izvorul cel veşnic, fiindcă aceasta este calea Fericirilor. De aceea, Hristos, în Evanghelie, va relua în chip explicit prin multiplicare aceste «mitsvah», arătând că punerea în practică depinde de puterea iubitoare a Domnului Care sălăşluieşte în inima noastră. De aceea, Mântuitorul ne spune: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23), iar, în acest fel, ne arată că ascultarea Cuvântului este motivată de iubire. Desigur, cel ce iubeşte se desfătează ascultând fiinţa iubită şi asimilându-i cuvântul, iar, apoi, în mod liber, îşi va pune în practică mereu Cuvântul. Numai acolo unde există libertate, nu există constrângere, iar, unde este constrângere, nu există iubire! Prin urmare, cel ce păzeşte legea prin constrângere, fără tragere de inimă, nu se poate folosi de bunăvoinţa dumnezeiască, ci, riscă să se dilueze sau să o abandoneze.
„Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi”!
Ascultarea de porunca Domnului nu se poate asocia decât cu libertatea, iar nu cu supunerea, deoarece, nu are sens decât dacă este un mjloc eficient de sporire în iubire. Ea presupune încredere şi dorire de a intra în părtăşie cu Stăpânul cerului şi al pământului, iar, în supunere oarbă nu există bucurie, ci asprimea constrângerii! În ultimă instanţă, pornim de la premisa că toţi cei care L-au urmat pe Iisus au făcut-o în chip liber, în afara oricărei constrângeri, mai ales că aceştia erau animaţi de setea de adevăr, de setea de iubire şi datorită acestora se adapă ei la cuvântul lui Hristos şi îl primesc în inima lor! Să fim bine înţeleşi, că tocmai celor însetaţi Domnul a adresat mesajul Fericirilor, celor pe care El îi numea ucenicii Lui. În schimb, celor ce-şi conştientizează lipsurile, sărăcia, limitarea, Hristos nu le-a propus o ştiinţă a bunăstării care să vină să le hrănească o satisfacţie imediată, ci le-a prezentat, aşa cum ne prezintă şi nouă, o cale către fericirea în comuniune, chiar, dacă Iisus Hristos îl cheamă pe fiecare la libertatea lăuntrică. El a venit să-i slobozească pe cei încorsetaţi în greşeli, să rupă lanţurile care îi trag spre trecut şi să restaureze omul în libertatea originară care este dată numai fiilor lui Dumnezeu! Dacă stăm şi medităm asupra încercărilor prin care a trebuit să trecem de multe ori în viaţă, să ajungem să descoperim că ele au un fir călăuzitor de a ne duce către libertatea lăuntrică. În clipa de reflecţie, constatăm că în decursul vieţii avem de trăit numeroase suferinţe, numeroase despărţiri, tot atâtea etape către această libertate lăuntrică ce reprezintă condiţia iubirii adevărate! Numai prin iubirea de Dumnezeu, ucenicii au hotărât să lase totul pentru a-I urma lui Iisus şi numai pe temeiul acestei iubiri au primit ei harul de a deveni liberi faţă de ademenirile lumii, faţă de voinţa de posesie, de putere şi de plăcere pentru bunătăţile veacului! Căci, numai prin recunoaşterea a ceea ce înseamnă Calea, Adevărul şi Viaţa au devenit liberi pentru a iubi şi pentru a cunoaşte cu adevărat. Iisus Domnul vrea să ne dăruiască această libertate lăuntrică, pentru ca noi să putem gusta dintr-o pace şi dintr-o bucurie care nu sunt din veacul acesta. În concluzie, Iubirea lui Iisus nu depinde de anumite condiţionări care ascund încercări, de aceea, să fim atenţi la pragul pe care Domnul vrea ca noi să-l păşim ajutaţi de către El, pentru că aceasta ne aduce o mare eliberare în efortul încercării, ceea ce dă un sens, cel puţin acela de a spori pe cale. Tocmai în momentele delicate trebuie să ştim dacă suntem hotărâţi pe calea noastră sau dacă dăm importanţă criteriilor noastre şi ideilor noastre preconcepute, pentru atenuarea fricilor şi anihilarea nesiguranţei pe care o provoacă încercările. În fine, a fi sărac cu duhul înseamnă să ştii să primeşti bucuros ceea ce vine de la Dumnezeu, ca fiind expresie a pedagogiei divine şi să faci din aceasta un prilej de sporire duhovnicească. Dacă Domnul vrea să ne dăruiască această libertate lăuntrică şi să primim ceea ce vine de la El, înseamnă să iubim Calea arătată de El mai mult decât voinţa oarbă a eului nostru, fiindcă încercarea, de cele mai multe ori, ne trimite la limitele noastre, la fragilitatea noastră omenească şi e absolut necesar de a ne dori să regăsim relaţia cu Dumnezeu Cel Preaînalt!
Profesor Vasile GOGONEA
