Mai marii din Uniunea Europeană pregătesc o taxă pe alimentele ultraprocesate, justificată prin necesitatea reducerii consumului de produse bogate în zahăr, sare și grăsimi. Oficial, veniturile ar urma să susțină programe de prevenție, iar producătorii ar fi cei taxați direct. Dar, în practică, povara va ajunge aproape integral la consumator – mai ales la cei cu venituri mici. Într-un moment în care prețurile alimentelor au crescut cu aproximativ 24% între 2022 și 2023, orice cost suplimentar riscă să adâncească vulnerabilitățile sociale.
Experiențele altor state arată clar efectele acestor politici. În unele studii europene, după introducerea unor taxe similare, consumul s-a redus cu doar 3–4%, dar cheltuielile gospodăriilor au crescut chiar și cu 6–7%. Pentru cei cu venituri mici, impactul a fost dublu: au cumpărat mai puțin și au plătit mai mult. Acest tip de fiscalitate devine regresivă, transformând intenția de sănătate publică într-o formă de sancționare economică a celor care oricum au cele mai puține opțiuni alimentare.
Comisia Europeană afirmă că noua taxă va stimula reformularea produselor. În realitate, costurile vor fi transferate în lanț: producător – distribuitor – comerciant – consumator. Pentru marile companii, adaptarea rețetelor este fezabilă; pentru producătorii mici și medii, însă, investițiile necesare ar putea fi prohibitive. Se ridică astfel întrebarea: nu cumva taxa va favoriza exact marile corporații, cele care își permit reformularea rapidă, în detrimentul jucătorilor locali?
Și mai problematic este un aspect aproape ignorat în dezbaterea publică: impactul asupra competitivității față de producătorii din afara UE. Dacă importatorii non-UE nu sunt taxați în același mod sau reușesc să absoarbă costurile datorită producției mai ieftine, piața europeană ar putea fi inundată de produse procesate extracomunitare, mai ieftine și mai atractive pentru consumatori. În acest scenariu, industria alimentară europeană pierde competitivitate, iar consumatorii nu devin mai sănătoși – doar schimbă originea produselor cumpărate.
Comisia își justifică inițiativa prin costurile uriașe ale bolilor cardiovasculare, estimate la 280 de miliarde de euro anual. Este o problemă reală, dar nu este clar câți bani va aduce noua taxă și dacă astfel se va acoperi măcar o fracțiune a acestei poveri. Fără subvenții pentru alimente proaspete, fără educație nutrițională și fără politici de accesibilitate, taxarea singură riscă să fie doar un instrument fiscal cosmetic.
Noua taxă ar putea avea intenții bune, dar formularea actuală pare să combine trei riscuri: împovărează consumatorii vulnerabili, afectează competitivitatea producătorilor europeni și nu garantează un impact real asupra sănătății. Europa are nevoie de politici alimentare inteligente, nu de măsuri rapide care arată bine pe hârtie, dar lovesc unde doare cel mai tare: în buzunarul cetățeanului obișnuit.
Dragoș Ionică
