1.O splendidă antologie
Recitesc antologia de autor optzecist a lui Mircea Tutunaru și respir poeziile ca pe un aer de primăvară respirat în „regiunea frumosului”. I-am scris o prefață „Poeme din Regiunea frumosului” (pp. 3-5).
Îmi mențin acea plăcere de a relectura titlurile părților componente, ele însele niște începuturi de poetitate transversalizată: I. Groaznica frumusețe; II. Eligii de clepsidră; III. Cristal de ametist. Partea a II-a e și ea constituită din 5 cicluri: Cuibul visului, Crânguri onirice, Viziuni abrupte, Între zenit și nadir, Stampe; fiecare din ele sugerează etapele creației poetice (poiein + poesis) și fațetele discursului liric: onirism, limpezime „clasică”, oximoronitatea esteticii, explorarea în abisul suprarealității cu profundă bază în „nocturnul” inconștientului în unitate compactată cu imaginarul diurn, întocmai ca în arhetipologia/antropologia/fantastica transcendentală a lui Gilbert Durand.
Mircea Tutunaru și-a publicat această splendidă antologie „Din regiunea frumosului” la o editură de ținută „Napoca Star” (Din dragoste pentru carte) condusă de Dinu Virgil Ureche, tehnoredactarea aparținându-i lui Gabriel-Dorian Pauliș.
2.Reveriile poetului
Febricității metafizice, poetul din Motru (scriitorul cel mai important al municipiului – n.n., I.P.B.) îi contrapune „oglinda fermecată”, narcisistă, a râului. Are nostalgia paradisului ca mai toți poeții romantici și simboliști. Tonul e melancolic cu măsură, cu discrete accente expresioniste căci, în sinele-i acuzând „multe răni din cuvânt… adunase-vor poveri, crime sacre și drumuri ba frânte, ba singure, fără de orice înțeles, ba curse amarnic spre amarul trăit, băut dintr-un hău zămislit de sufletul neamului său” (vezi „Prag de seară”, p. 9).
Însă, om spiritual, cu necesară ironie de transgresiune, Mircea Tutunaru filosofează prudent, convins că în trecut „era un rost în toate” și o frumusețe plenară: a succesiunii anotimpurilor, a sărbătorilor de peste an, a muncilor de vară, a dragoste, a horelor din sat, a nunților etc.
Reveriile poetului au și acea patriotică transistoricitate a eroismului național, dat de capodoperele lui Brâncuși, revoluția lui Tudor, moștenirea tradițională a comorilor strămoșilor (de limbă, de folclor, de obiceiuri, de sacralitate etc.), care emoționează și entuziasmează. Din literele fiecărui cuvânt, (din spuma lor obținută prin alchimică diseminare – n.n., I.P.B. ) „se va ivi fermecătoare zeița Bendis, goală-n izvor”.
3.Realul din vis
În „realul din vis” (ce dialectică transmodernă! – n.n., I.P.B.), Mircea Tutunaru și-a dobândit certitudinea „că eternitatea vieții nu o au decât poeții”.
Subscriu bucuros – că doar și eu mi-s poet – și în plus mă las învăluit de misterul obținut prin topirea granognaiselor de Lainici risipit apoi în eter și sedus de fragii buzelor iubitei pe care și îngerii le-ar mușca nesățioși.
Această iubită concretă, senzuală, cu părul din mii de ațe ale splendorii, „se îmbracă-n ce-i stă bine… sub ramul de cireș umbros”, ”Calcă papuceii ei peste-arginții ierbii crude, peste florile zălude”.
Asumându-și-l, ca reprezentant alegoric pe Socrate, poetul ni se mărturisește candid-virgin: „Ca Socrate cel din vis/ Eu iubirile mi-am scris/ Pe petalele de crin/ Iar pe florile de rouă/ Am scris dragostea cea nouă” (vezi „Socrate”, p. 4).
4.Cuvintele: pilaștrii zării
Minimalistele poeme conțin leneșe contemplări, domurile toate cu glasul lin de viori, invocații ale aștrilor selenari, cuvinte croșetate, iluminări, idealuri străpunse, iar o artă poetică grăiește aletheic: cuvintele poemelor rămân vii peste lumina esențelor; cuvintelor scrise pe un colț de gând, misterul câmpiei le dăruie un imn ancestral de iubire. Cuvintele-s niște pilaștrii ai zării-ntru nemărginire.
Poezia lui Mircea Tutunaru – precum la Alexandru Ampriroz – țese „în hățișul sufletelor singuratice pânze din timpul ce-a mai rămas nerecuperat și expulzat din Ficțiunile Metafizice”.
Ion Popescu-Brădiceni, Scriitor, doctor în filologie, cronicar literar
