Cu o săptămână înainte de ziua numelui, prietenul meu Dumitru Cauc a plecat la Domnul…
Scriu cu durere despre Dumitru Cauc, întrucât el a fost unul dintre marii intelectuali umaniști și unul dintre excepționalii dascăli care au trăit și au muncit în ultima jumătate de veac în lumea satului gorjenesc. Prietenul meu s-a născut în 2 mai 1953, în satul Paltinu, „un sat gorjenesc, cocoțat pe un deal”, în care „parcă Dumnezeu a așezat cu mâna fiecare casă, astfel că iarna toate primesc lumina și căldura binefăcătoare a soarelui, iar vara se ascund după mulțimea pomilor […], satul părând un uriaș baldachin cu nuanțe de peruzele”. Astfel descria Dumitru Cauc locul în care a văzut lumina zilei și unde a rămas, pentru puțin timp, alături de părinții săi naturali, Zenobia și Ion Bordeiași.
La vârsta de un an și jumătate, Dumitru Cauc și-a schimbat – fără voia lui – „spațiul edenic” și familia care l-a adus în această lume. A fost dat spre înfiere familiei Constantin și Maria Cauc (Maria, fiind verișoara Zenobiei) din satul Condeiești. La maturitate, a primit mai multe explicații pentru evenimentul petrecut în viața lui înainte de a împlini doi ani. Le-a acceptat cu seninătate și cu bucurie pe cele oferite de mama naturală care i-a spus că „a fost jertfa dânsei pentru mama adoptivă, a cărei căsnicie trecea atunci prin ceva furtuni” și că „bunicul Antonie a fost cel care a determinat-o să-și calce pe inimă”. La argumentele mamei, Mitică adauga, fără să clipească, argumentul sacrosant: „Dumnezeu a dorit așa!”. De altfel, sub imperiul acestui postulat a stat toată viața prietenului meu Dumitru Cauc.
Și despre satul Condeiești (aflat atunci – ca și Paltinu – în componența comunei Raci, iar acum, în comuna Negomir) Dumitru Cauc scria cu aceeași dulce nostalgie: „Satul Condeiești este tărâmul meu de fericire, iar Jilțul este legătura mea cu nemărginitul” și a fost „primul spațiu în care am văzut frumusețea creației divine”. Despre cele două leagăne ale copilăriei omul matur va scrie cu mare patos și cu justificată melancolie: „Doină, doină, freamăt blând,/ De tine-s astăzi flămând,/ Du-mă iar în sat la mine,/ Să nu simt iarna cum vine.; Duce-m-aș și m-aș tot duce,/ Până-n Patinu-n răscruce…/ Duce-m-aș la mine-acasă,/ S-o văd pe mama voioasă,/ Și pe tata plin de gânduri…; Fiind năpădit de amintiri,/ Prin satul meu trec azi mirat,/ Ochii-mi sunt numai sclipiri,/ La cât de mult el s-a schimbat; Mă-ndeamnă gândul și inima din piept,/ Să iau iarăși drumul cel bun și cel drept,/ S-ajung acasă în satul Condeiești,/ Dar, te întreb, satule, mă mai primești?”. Mai consemnez, pentru a evidenția dragostea lui Mitică pentru acele insulițe de liniște și de culoare, și următoarele cuvinte: „Cât privește spațiul acela cu parfum de eternitate, am început să privesc soarele în Paltinu și m-am îmbătat de lumină în Condeiești.” În aceste cuvinte găsesc răspunsul la dilema care m-a frământat câteva decenii. De ce a decis Dumitru Cauc, un intelectual umanist de cel mai înalt nivel și un excepțional profesor, să-și trăiască întreaga viață activă în lumea atât de profundă și atât de neînțeleasă a satului? El s-a simțit legat total de această lume și nu și-a propus niciodată să o părăsească. Ar fi putut să fie profesor valoros la orice mare liceu din țară sau la orice universitate, ar fi putut fi cercetător în oricare Institut de Istorie al Academiei Române, ar fi putut fi diplomat în serviciul statului român. Dar Dumitru Cauc nu și-a dorit altceva decât să se afle alături de oamenii satului, pe care i-a iubit și pe care îi iubește cum numai spiritele înalte, nobile sunt capabile să o facă.
Dragostea pentru locurile copilăriei a fost dublată de iubirea, de prețuirea și de recunoștința față de/pentru părinții săi naturali și adoptivi: „Mai întâi, trebuie spus că Dumnezeu m-a fericit cu una din cele mai mari comori – PĂRINȚII. Eu am două rânduri de părinți, cei care mi-au dat viață și cei care și-au jertfit viața pentru creșterea și dezvoltarea mea.” De la părinți, alături de care participa la Sfânta Liturghie, a învățat că „prin rugăciune, fapte bune și participarea la slujbele din biserică” își va găsi locul „sub aripa lui Dumnezeu”. Din confesiunile lui Mitică deduc – sper să nu mă înșel – că părinții adoptivi i-au rămas pentru totdeauna în suflet: „În Condeiești a fost paradisul vieții mele, acolo divinii mei părinți, Constantin (Codilă Fierarul […]) și Maria și-au dăruit viața lor pentru ca eu să pornesc așa cum trebuie pe calea vieții”. Despre tatăl Constantin spunea că „a fost cel dintâi și cel mai important dascăl al vieții” sale: „Cel dintâi dascăl în viață,/ Mi-a fost tatăl meu, fierarul,/ Trezindu-mă de dimineață,/ Să-l ajut să lege carul./ Când fierbea fierul în vatră,/ Eu trăgând din greu la foale,/ Cu răbdarea lui de piatră,/ Mi-arăta a vieții cale”. Constantin era „ceas și orgă pentru sat”, iar în atelierul lui „satu-și depăna amarul”.
Când a sosit sorocul, copilul Mitică a pășit pe drumul ieșirii din barbarie și a pășit pe drumul intrării sale în civilizație. A mers la școală. Și, iarăși, tatăl său l-a pregătit pentru acest moment, vorbindu-i despre oamenii învățați ai satului sau ai județului, spre a-i induce viitorului școlar și, ulterior, învățăcelului că învățătura este cea mai de preț comoară. Îi povestea despre cât de minunat se simțea el (tatăl) când avea prilejul să stea de vorbă „cu învățătorii Ion Saragea și Constantin Alexianu, cu preoții Titi Răceanu, Topisteanu și Frântu” sau despre cât de iubiți sunt „doctorii Hasnaș și Bratiloveanu, colonelul Răceanu”. Târziu, la maturitate, Dumitru Cauc a descoperit care era tâlcul povestirilor tatălui său: „Cred că în acei ani și-ar fi dorit să fiu unul dintre intelectualii satului”. A urmat cursurile primare și gimnaziale în satul Raci.
Cu fiecare zi de școală, orizontul de cunoaștere al copilului se îmbogățea cu minunile aflate în cărți și în lecțiile dascălilor săi. I-a perceput pe învățătorii Ecaterina Răceanu și Ion Saragea ca pe apostolii trimiși de Mântuitor să-i crească și să-i învețe pe copii: ,,Cât privește școala, urcușul pe muntele învățăturii a fost îndelung, statornic și greu. El mi-a adus însă primele sclipiri adevărate de fericire. Cu fiecare treaptă urcată, mi s-a deschis o lume plină de farmec. Primele litere și cifre scrise pe caiet, primele desene făcute, prima încurajare a învățătoarei, bucuria tatălui la observarea caietului unde învățătoarea pusese o notă mare, toate acestea erau popasuri pentru reluarea drumului. Am învățat să scriu și să citesc sub îndrumarea învățătoarei Ecaterina Răceanu. În clasa a II-a a urmat întâlnirea cu învățătorul Ion Saragea, marele meu învățător. Multe îi datorez distinsului și nefericitului dascăl, una rămâne esențială – mi-a dat primul impuls în îndrăgirea și cunoașterea istoriei, căci – Când de marii domni vorbea,/ Domnul meu Învățător,/ În suflet ne sădea,/Inima de-nvingător. Dacă Ecaterina Răceanu mi-a arătat ce înseamnă exigența și principiile, învățătorul Ion Saragea mi-a arătat ce înseamnă sensibilitatea și iubirea de moșie.” Învățătorului Ion Saragea i-a dedicat un poem alcătuit din 19 rânduri. Transcriu câteva versuri: „Astăzi a venit la rând,/ Marele Învățător,/ Neuitat în al meu gând;/ El m-a învățat să zbor!/ Venise de peste Prut,/ Dinspre Bălți, refugiat,/ Nimeni atunci n-a știut/ Ce furtuni l-au alungat./ […] Dar avea un crez măreț:/ Toate sunt de rezolvat,/ Cărții dacă-i dai preț./ Și i-a dat cu-adevărat.” (Dumitru Cauc se referă la marile greutăți care îi apăsau pe săteni, mulți dintre ei fiind neștiutori de carte și lipsindu-le și un local potrivit de școală. Învățătorul a mobilizat sătenii și au construit școala.) Fostul învățăcel își exprimă recunoștința profundă astfel: „Oriunde viața m-a prins,/ Am purtat ca sfânt odor,/ Lumina ce a aprins,/ Domnul meu Învățător”.
Cu aceeași bucurie și cu aceeași recunoștință scria Dumitru Cauc despre profesorii care l-au învățat în clasele a V-a – a VIII-a. Despre Stică Fota, profesorul de matematică, din clasa a V-a spune că „venea cu bicicleta peste deal”, din Strâmba de Jiu și, chiar dacă era doar absolvent de liceu teoretic, „lucra foarte mult cu noi la clasă, era mereu cu zâmbetul pe buze, ne încuraja, între dânsul și noi era o empatie totală”. Din spusele lui Mitică desprindem și concluzia că pregătirea absolvenților de liceu, la sfârșitul anilor 1960, era mult peste media unora dintre absolvenții actuali de învățământ superior. Și profesorul care l-a învățat matematica în anii următori, Cornel Bereanu, „era tot suplinitor, abia terminase liceul. Știam că era dinspre Strehaia.” și „deși era suplinitor [adică fără studii universitare – n.m.], ne-a predat matematica ca un adevărat profesionist”, iar când a absolvit Facultatea de Matematică a rămas să profeseze la Universitatea din Craiova. Și-i mai amintește cu drag pe profesorul de agricultură, Victor Mărgineanu, cel care i-a învățat să planteze și să altoiască pomi și viță-de-vie, și pe Silvia Diaconescu, profesoară de istorie și de geografie, de la care a ascultat „povești fascinante despre eroi”.
Omul despre care eu povestesc în rândurile de față a urmat cursurile școlare obligatorii la școala din comuna Raci, între anii 1960-1968 (an în care, în urma noii organizări administrativ-teritoriale a țării, satele care alcătuiau până atunci comuna Raci au fost integrate în comuna Negomir). Dumitru Cauc își amintea că, începând cu clasa a VI-a, tatăl îi povestea despre adolescenții din comună, care erau liceeni și își dădea seama că, de fapt, îl pregătea sufletește pentru „drumeția pe calea vieții”. De fiecare dată când copii din sat plecau la școli, Constantin „Fierarul” discuta la masă, în prezența lui Mitică, despre izbânda acelor copii, se bucura pentru fiecare și urmărea să-i transmită subliminal fiului dorința sa ca și acesta să devină licean. Pe măsură ce se apropia finalizarea cursurilor gimnazale, discuțiile dintre tată și fiu deveneau tot mai dese și mai profunde. Tatăl era foarte fericit când, în momentele de odihnă, între două reprize de cosit (tatăl) și de adunat fânul (fiul), Mitică deschidea cartea pe care o luase cu el să citească. Fiind neștiutor de carte, Constantin Cauc îi diviniza pe oamenii cu carte și își dorea, mai mult ca orice pe lume, ca fiul lui să intre în rândul acestora.
În vara anului 1968, D. Cauc a promovat examenul de admitere la Liceul Teoretic Bîlteni. Un liceu tânăr și foarte aproape, în linie dreaptă, de locurile dragi proaspătului licean. Începuturile i s-au părut grele. Beneficiind de înțelegerea și de disponibilitatea profesorilor, greutățile au fost depășite. Iată cum prezenta D. Cauc depășirea dificultăților începutului: „Noroc că treptat mi-am descoperit vocația, aptitudinile, aspirațiile. Iar toate acestea au venit odată cu mentorii spirituali, care ne vorbeau la ore, tangențial, despre vremea studenției, aducându-ne în față o lume de basm, studenția fiind un tărâm la care puțini acced”. I-a prețuit pe profesorii: Maria Popescu, Ion Moșoiu, Gheorghe Bâcoi, Constantin Mărgineanu, Lelia Bogdan (Mărgineanu), Marinela Munteanu, Emil Moroianu, Eugen Velican, Enache Popescu.
Anii de liceu, cei mai importanți ani pentru formarea culturii generale, s-au dovedit foarte rodnici. Copilul timid și îngândurat, care trecuse Dealul Negomirului și Jiul în anul 1968, se maturizase, acumulase cunoștințe temeinice din toate disciplinele (îndeosebi cele umaniste), participase la mai multe concursuri școlare cu tematică istorică, citise multe cărți de istorie și se pregătea să „urce Olimpul”. A trecut cu brio examenul de bacalaureat și știa că trebuie să-și urmeze visul – să devină profesor de istorie. În liceu a cunoscut-o pe adolescenta Aneta Crăete din Valea cu Apă, care îi va deveni soție în anul 1975.
În vara anului 1972, a susținut examenul de admitere la Facultatea de Istorie-Filosofie, secția Istorie, a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Un examen de admitere la o asemenea facultate, ca de altminteri la toate facultățile, era atunci un fapt temerar. Concurai cu 15-20 de candidați pe un loc, iar Mitică a fost unul dintre cei 35 de admiși. În toamna aceluiași an s-a întors în capitala culturală a Transilvaniei în calitate de student bursier și a rămas acolo, cu excepția vacanțelor, vreme de patru ani. În amfiteatrele, în sălile de seminare, în bibliotecile, muzeele, institutele de cercetare ale Academiei, arhivele, sălile de lectură și-a desăvârșit pregătirea intelectuală și de specialitate, iar contactul cu Teatrul, cinematografele, Grădina botanică, Casa de Cultură a Studenților i-a îmbogățit orizontul cultural. În însemnările sale, D. Cauc numește popasul clujean „descoperirea Castaliei”, iar pe marii profesori îi numește „titanii care dominau grădina lui Akademos la istorie”. Iată numele acestor titani: Kurt Horedt, Nicolae Lascu, Ion Piso, Constantin și Hadrian Daicoviciu, Mihail Dan, Ștefan Pascu, Camil Mureșan, Liviu Maior, Vasile Vesa. L-a cunoscut și pe David Prodan, nelipsit, alături de Ștefan Pascu, din sala de lectură a Institutului de Istorie „George Barițiu”. Nu este uitat nici Victor Popa, metodicianul/metodistul și coordonatorul practicii pedagogice, cel care i-a fost mentor în tainele activității la catedră. Dumitru Cauc a fost coleg la facultate cu Ioan Aurel Pop, actualul președinte al Academiei Române, și cu Vasile Pușcaș, fostul ministru al Integrării Europene.
Este, cred, nevoie de o explicație pentru toate cele scrise până aici și, poate, pentru ce va urma. Am abuzat de atâtea nume de locuri și de oameni, fiindcă personalitatea lui D. Cauc a fost încărcată de recunoștință. El a fost recunoscător oricărui loc și oricărui lucru care i-a făcut un mic bine, oricărui om de la care a învățat ceva, care l-a ajutat în vreun fel sau care a avut încredere în el. Dar, mai presus de orice, Dumitru Cauc I-a fost recunoscător lui Dumnezeu, fiindcă Lui spunea că Îi datorează și lucrurile, și locurile, și oamenii care i-au înfrumusețat viața.
Anii fermecători ai studenției au trecut repede. La începutul verii 1976, D. Cauc și-a susținut examenul de licență și, cu media 9,40, a devenit profesor. Visul din adolescență i s-a împlinit. Absolventul a primit în aceeași vară, prin repartiție guvernamentală, catedra de istorie și geografie la Școala Gimnazială din comuna Sadova (satul Damian), județul Dolj.
Popasul doljean de trei ani școlari, întrerupt șase luni, pentru efectuarea stagiului militar, i-a fost folositor, fiindcă aici și-a făcut ucenicia în profesie, a cunoscut oameni deosebiți, a citit mult și a învățat limba germană. Își amintea cu drag și cu recunoștință de familia Cristache – Bebe, învățător, și Niculina, profesoară de limba română – oameni care l-au primit în casa lor, i-au „dăruit ocrotire, iubire și multă încredere”.
A învățat multe atât de la dascălii amintiți mai sus, cât și de la alții, între care profesorul de limba și literatura română, director al școlii coordonatoare din Sadova, Nicolae Pătrășcoiu, și Stelian Cuna, fost deținut politic timp de 17 ani, coleg care l-a învățat limba germană.
În perioada sept. 1977 – mart. 1978, D. Cauc și-a satisfăcut stagiul militar. A redevenit elev (soldat) la Școala de ofițeri de rezervă din Bacău.
Deși Damianul îl adoptase, D. Cauc simțea că spațiul său edenic este în locurile unde își trăise copilăria și adolescența. În 1979, s-a transferat la Bîlteni, la Liceul pe care îl absolvise cu 7 ani urmă. După un an, prietenul meu s-a transferat la școala din Valea cu Apă, localitatea în care s-a stabilit după căsătorie.
Așadar, în 1980, D. Cauc se indigenizează în satul Valea cu Apă și se leagă de glia comunei Fărcășești, comună în care a fost inclus și satul meu natal, Roșia-Jiu. Aici, în Fărcășești, a profesat vreme de 39 de ani (1980-2019). A fost, mai întâi, profesor de istorie, limba română și limba germană la Școala Gimnazială „Valea cu Apă” (1980-2011), școală care, din 1996, poartă numele învățătorului-erou Victor Popescu, iar din 2011 (când Școala „Victor Popescu” și-a pierdut personalitatea juridică) și până la pensionare (în 2019) a predat și la Liceul Roșia-Jiu (școală la care eu am învățat în clasele I-VII). La Liceul Roșia-Jiu a predat istorie și religie. Între anii 1983 și 1989, 1992-1994, 2000-2004, 2005-2010, D. Cauc a fost director al școlii din Valea cu Apă. În total, 17 ani, din care 6 ani (1983-1989) a fost coordonator al tuturor școlilor din comună.
În dubla sa calitate, de profesor și de director, D. Cauc a intrat în istoria învățământului străvechilor sate din dreapta Jiului ca unul dintre cei mai importanți dascăli. În toți acești ani, D. Cauc a continuat să învețe și să se perfecționeze, să cerceteze și să scrie, dar și-a găsit timp și pentru a-și face o gospodărie deosebită, pentru a-și educa și crește cei doi copii (Dana-Ramona, acum profesoară și directoare de liceu în Franța, și Iulian-Constantin, economist, rămas lângă părinți, în Valea cu Apă, spre a le fi de ajutor) și pentru a se implica în viața publică a comunității.
A urcat toate treptele profesionale cerute de profesia didactică. Și-a susținut definitivatul în 1980, gradul al II-lea, în 1984, beneficiind de reducerea perioadei legale (de la cinci la patru ani), pentru media 10 de la definitivat, și gradul I, în 1989. Între 1999 și 2004 a urmat cursurile Facultății de Litere, specializarea Limba și literatura română – Limba și literatura italiană, la Universitatea din Craiova, iar între 1999 și 2006 a fost doctorand la Școala Doctorală de Istorie a Universității din Craiova. Și-a obținut titlul de Doctor în Istorie în anul 2006, cu teza „Proprietatea ecleziastică din Oltenia în Epoca Modernă”. Numai aceia care au obținut un titlu meritat înțeleg câtă muncă și cât efort intelectual și fizic a depus D. Cauc pentru a realiza cercetarea. Pentru a nu-i plictisi pe cititori, menționez doar că D. Cauc a citit/a analizat, în manuscris, condicile a 13 mănăstiri, 62 de dosare din fondurile a 12 mănăstiri, 10 dosare din Fondul Ministerului Cultelor, 7 dosare din Fondurile Obștescului Divan al Țării Românești și ale Înaltului Divan, 8 dosare din Fondul Epitropiei „Sfântului Mormânt”, 13 dosare din Fondul Logofeției pricinilor bisericești, 4 dosare din Fondul Vistieriei Țării Românești (toate din Arhivele Naționale București), 20 de dosare din Arhivele Naționale Craiova, 3 dosare din Arhivele Naționale Drobeta-Turnu Severin, 20 de dosare din Arhiva Episcopiei Râmnicului, 25 de dosare și 6 documente din Arhivele Naționale Târgu-Jiu, 19 dosare din Arhivele Naționale Râmnicu Vâlcea. Menționez că toate documentele sunt izvoare inedite. Nu am amintit izvoarele edite, lucrările generale și lucrările speciale, care mai înseamnă alte sute de documente. Cele mai multe documente inedite sunt scrise în limba slavonă, cu caractere chirilice, iar cursurile de paleografie chirilică și de slavă veche urmate la facultate i-au fost de mare ajutor. Din confesiunile prietenului meu am aflat că s-a perfecționat în secretul cercetării de arhivă cu sprijinul meticulosului și foarte seriosului profesor Dan Neguleasa, director al Arhivelor Naționale din Tg Jiu, cercetător respectat și riguros, sub îndrumarea căruia D. Cauc și-a făcut practica de specialitate în arhivistică, în anul al III-lea de facultate. La sugestia profesorului Neguleasa, D. Cauc a cercetat (în cele trei săptămâni de practică) dosarele despre reforma agrară din 1864, în județul Gorj. Tot D. Neguleasa i-a recomandat să folosească această cercetare pentru realizarea lucrării de licență.
În cele patru decenii, prietenul meu i-a învățat istorie pe copiii din 39 de promoții școlare. Pe unii i-a învățat și limba română, și religie, și limba germană. Copiilor din 17 promoții le-a semnat actele de studii care atestau absolvirea celor opt clase de învățământ gimnazial. În calitatea lui de profesor și de istoric, și-a dedicat mare parte din timp și multă energie cinstirii memoriei eroului Victor Popescu, fost învățător și director al școlii din Valea cu Apa și inițiator al mișcării de rezistență (de partizani) din istoria noastră modernă. Împreună cu profesoara Liliana Trestianu a amenajat în incinta școlii un spațiu dedicat eroului, iar începând din 1987 a inițiat, cu sprijinul neostenitului și altruistului Dan Neguleasa, seria de simpozioane dedicate istoriei localității Valea cu Apă și învățătorului-erou. Între anii 1996 și 2000 a reușit să atribuie școlii în care a profesat aproape toată viața denumirea „Școala Generală <<Victor Popescu>>” din Valea cu Apă, să amenajeze Parcul istoric „Victor Popescu”, să ridice monumentul și bustul dedicate învățătorului-erou.
Stăruința prietenului meu pentru cinstirea memoriei învățătorului și a celor zece eroi martiri, executați de autoritățile germane de ocupație în iulie 1917, nu s-a încheiat. Cu prilejul comemorării a 100 de ani de la acel asasinat, prilej cu care s-a sfințit placa memorială cu numele martirilor, pe Dealul Aniniș din Drobeta-Turnu Severin, Dumitru Cauc a fost ales „președinte al Comitetului de ridicare a unui monument dedicat lui Victor Popescu și celor zece martiri, pe locul unde s-a amplasat placa omagială”.
În istoria satului Valea cu Apă și a comunei Fărcășești nu cred să existe mulți oameni care să fi făcut pentru acele locuri câte a făcut Dumitru Cauc. În ce privește istoria meleagurilor în care și eu m-am născut și am copilărit (satul Roșia-Jiu), D. Cauc a realizat – singur – de zeci de ori mai mult decât au realizat laolaltă toți intelectualii care își revendică obârșia în acel habitat. Cercetările realizate de el acoperă aproape toate aspectele viețuirii în satele care alcătuiesc comuna Fărcășești. A scris 40 de studii despre istoria satelor, a oamenilor și a instituțiilor din comună și alte zeci de studii și de articole despre oamenii dragi sufletului său. Dumitru Cauc a scris 14 studii și articole despre „Memoriile de război ale ofițerului Ion Mara”, 8 studii în volume colective dedicate Războiului Întregirii Neamului și Încoronării Regelui Ferdinand, mai multe studii despre domeniul mănăstiresc din Oltenia, articole despre foști profesori ai lui.
Comunei sale natale, Negomir, i-a dedicat o monografie de referință, în două volume: „Oamenii și mediul, societate și economie” (vol. I), „Viața spirituală a localității” (vol. II). Dumitru Cauc mi-a mărturisit că gândul de a scrie despre satul său l-a urmărit din anul al II-lea de facultate, când – în timpul practicii la Biblioteca Centrală Universitară – a găsit în depozitul bibliotecii manuscrisul „Monografia comunei Raci” (17 pagini), scris în 1903 de învățătorul Constantin Alexianu. Pentru scrierea monografiei Negomirului, publicată în două ediții (2016, 2017), Dumitru Cauc a cercetat peste 500 de dosare în Arhivele Naționale București, Gorj, Dolj, Mehedinți. În coautorat (Dumitru Cauc, Gheorghe Popescu, Dumitru Rătezeanu) a scris „Timișeni – Gorj – Satul ce se stinge” (2020). În 2011, a publicat lucrarea „Contribuții la cunoașterea domeniului mănăstiresc din Oltenia”. Cartea de suflet a lui Dumitru Cauc pare a fi „Victor Popescu – simbol al luptei poporului român pentru întregire națională”, tipărită și aceasta în două ediții (2021, 2022). Au urmat „Eroii Negomirului. Constantin Cojocaru – notarul martir” (2021) și „Avram Iancu. Martirul idealului național” (2025). Cu o săptămână înainte de a ne părăsi, terminase de scris monografia despre Sfântul Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici. Fire deosebit de sensibilă, Dumitru Cauc a publicat și trei volume de poezii: „Rădăcini” (2011), „În hora lumii” (2016) și „Au adormit stelele în iaz” (2021).
Vreme de peste 20 de ani, D. Cauc a fost responsabilul Cercului metodic al profesorilor de istorie din școlile așezate în arealul văii Jiului. Prietenul meu a fost membru al Societății de Științe Istorice din România, filiala Gorj, și în Consiliul Științific al Centrului de Cercetări Istorice „Dumitru Bălașa” din Râmnicu-Vâlcea. Pentru activitatea la catedră a primit în 1989, prin Ordin al ministrului Învățământului, titlul de Profesor evidențiat, pentru munca de cercetare Societatea de Științe Istorice din România i-a acordat, în 2017, premiul Constantin C. Giurescu, pentru activitatea civică și culturală a fost răsplătit cu diplome de excelență, de onoare, de recunoștință din partea Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” și Înscris de Onoare al Inspectoratului pentru Cultură al județului Gorj (2016). În semn de recunoaștere a întregii strădanii de dascăl, de cercetător și de cetățean, Consiliul Local al Comunei Fărcășești i-a acordat, în anul 2018, titlul de Cetățean de Onoare.
Afirmam supra că pentru Mitică scrierea de suflet pare a fi fost cartea despre Victor Popescu. Mie cele mai dragi îmi sunt scrierile despre satul meu, Roșia-Jiu, cel mai frumos sat până în 1968, sat care de atunci moare încet… Ca de altfel și satele Rogojel și Timișeni, ce până în același an alcătuiau comuna Roșia-Jiu. Atestat documentar în 1604, brăzdat de brațele Tismenei și mărginit de Jiul a cărui luncă îi hrănea pe roșieni și pe timișeni, și pe rogojeni, Roșia-Jiu este acum un cătun părăginit și pustiit. Cea mai mare parte a vetrei satului este o imensă groapă – numită carieră – pădurea dinspre Negomir, asemenea, lunca mănoasă a Jiului a dispărut la fel ca proprietățile funciare ale oamenilor, iar cei mai mulți roșieni – la fel ca mulți timișeni și rogojeni – s-au împrăștiat în cele patru vânturi sau își dorm somnul de veci în cimitire. De fapt, nici cimitirele vechi nu mai sunt ale lor. Nici cea mai veche biserică nu mai este a roșienilor. Pentru satele fostei comune Roșia-Jiu, dar și pentru altele, din Fărcășești, Negomir, Mătăsari, mineritul a fost cea mai mare nenorocire. Când scriu aceste rânduri, îmi amintesc de strădaniile inginerului Gheorghe Bănete și ale profesorului Dumitru Ișfan (primar, respectiv, viceprimar ai Fărcășeștiului) pentru a găsi măcar 10% din pământurile furate, mai întâi, de colectiv și, apoi, de minerit. Îmi vin în minte filmul Apocalipsa de la Fărcășești, pe care l-am făcut în 1993 cu regretatul reporter Martiniuc, de la TVR, și legea pe care am reușit să o obțin în Parlament, în 1994, care obliga Regia Lignitului să refacă terenurile distruse de minerit și să le pună la dispoziția Comisiilor de fond funciar spre a fi restituite proprietarilor. S-a ales praful și de lege, oamenii au murit, iar „exproprierile pentru cauză de utilitate publică” au distrus total satele comunei Roșia-Jiu.
Mă rugam la Dumnezeu să-i dea sănătate lui Mitică pentru a termina de scris și monografia comunei Fărcășești și, implicit, a satului Roșia-Jiu.
În final, transcriu aici un fragment dintr-o mai veche corespondență a noastră „[…] Deși știi, se cuvine să îți spun încă o dată că îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut, pentru tot ce faci și pentru tot ce vei face pentru locul acela și că te prețuiesc nemărginit pentru ce însemni pentru mine. Ești un reper pentru generația noastră de intelectuali! Tu – prin munca ta – nemurești acele locuri! Sunt fericit în prietenia noastră! Mă rog Bunului Dumnezeu să fiți sănătoși și să-ți împlinești toate visurile!”.
Bunul Dumnezeu l-a chemat lângă El… Odihnește-l, Doamne, în liniște, în pace și în lumină!
Gheorghe Gorun
