1. Un Homo Transculturalis
Ion Cepoi a fost un om de cultură transdisciplinar, cu o formație de cultură complexă simultan intensivă și extensivă. A rezistat asediului devenirii întru devenire și apoi celei întru ființă 71 de ani. Puțini dar suficienți cât să-și clădească o operă de autentic intelectual neo-post-trans-modern. Și mai ales de scriitor profesionist rotund, complex, dedicat trup și suflet datoriei sale de onoare: de a lăsa după el o figură creatoare transtemporală, care să dăinuie peste veacuri. Cărțile, unele monumentale, ca de pildă cele două volume biografice despre Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu Jiu, redactate în genul celebrei nobeliene Pearl Buck (SUA), și le-a publicat cu o devoțiune trudnică, uneori sisifică, aproape an după an, fiind un columnist din prima generație.
A fost prezent în antologii, dicționare, istorii ale literaturii, volume de critică literară actuală, fiind el însuși un abil și instruit comentator al fenomenului numit de mine ”Școala de literatură de la Târgu Jiu”, dar și un ferm-dârz susținător al unor mari proiecte literare ca de pildă Atelierul Național de Poezie „Serile la Brădiceni” (1997), Festivalul Internațional de Literatură „Tudor Arghezi” (2006), Muzeul „Tudor Arghezi” Târgu7-Cărbunești.
A fost deopotrivă profesor, prozator, eseist, scenarist, editor, manager al CICPCT Gorj, director al Filialei Oltenia – Gorj a I.C.R. (2005) etc. Apoi autor al unor studii fundamentale despre istoria culturală a Gorjului, specialist în istoria Teatrului în Gorj, etnograf și etnolog, antropolog, un magister ludi, posesor de umor fin și în primul rând un remarcabil prozator și un poet de o superfinețe stilistică și de o sensibilitate profundă, vădind un lirism de frontieră în „Amurgul cuvintelor” și un neosimbolist capabil să resusciteze specia romanței, pe glorioasele urme ale lui Eminescu, Minulescu, Cărtărescu.
Era un homo politicus discret dar eficient, de neclintit în lupta pentru promovarea și finalizarea unor îndrăznețe idei topofilice sau livrești precum, de pildă „Poetul este un Rege și i se cuvine un Tron”, în două volume, finalizat de mine, în 2019 și în 2021 de 270 și respectiv 460 pagini.
Ion Cepoi știa să cultive o prietenie, răbdător îndelung, dar menținând și distanța de rigoare, ca un nobil pur-sânge. L-am crezut mereu un introvertit dar, dimpotrivă, era, ca și Socrate, un maieutic și de-o metaironie bine cumpănită, evident autoprotectoare; căci din gura târgului greu poate scăpa cineva nebârfit.
Slujba de secretar literar și-o exercită ca pe un fel de religie a altruismului său fundamental, dar și cu rostuit atent program estetic, de durată și de rezistență la fracturile modei din ce în ce mai sinucigașe. În „epoca” lui Nicolae Diaconu de șefie, Ion Cepoi, Liviu Dafinescu, Ionel Bușe și eu, Ion Popescu Brădiceni, am fost consilieri la Inspectoratul pentru Cultură al Județului Gorj, pe când aveam sediul în Palatul Prefecturii. Atunci i-am scris prefața la cartea de poezie „Amurgul cuvintelor” și apoi la încă una „Litanii împotriva fricii”.
2.Scrierea Poeziei pe cer
Astfel, prefațându-i „„Amurgul cuvintelor”, i-am remarcat alura de învingător; odată așezat în luminișul clasicității recuperate metodic, Ion Cepoi și-a urmat fireasca tentație spre a nu înfățișa lumea cum este ea, ci de a o reinventa, așa cum îi apărea lui în clipa de inspirație ori de visare, de reverie implozivă, de meditație sau de viziune metafizică.
Prezentându-i la lansare „Romanțe pentru prea târziu”, comentând-o apoi în presa cotidiană, poezeasca-i limbă s-a transformat într-un adăpost al sentimentelor, al ideilor care-i asigurau rosturi cereminiale, scheletul simbolic și metaforicoalegoric. A avut curajul să reconsidere ca și mine poeticitatea (și poetitatea – n.m., I.P.B.) ca fiind orfică, muzicală, pură, ontică, erotică și lăsând impresia de-a fi atacat o vână secretă, de fantastic, de artisticitate perenă, de matricizare, armonie, de discurs simultan ezoteric și exoteric.
Ca estetică și ca metapoetică, Ion Cepoi a mimat colocvialitatea, a recurs la tranzitivitatea curentă a limbajului, izbutind să adopte chiar narativul ca poveste ori ca reportaj-cronică ori ca autointrospecție confesivă, reflexivă și defensivă. A optat pentru celebra triadă eliotiană a celor 3 glasuri ale poeziei, creând un personaj dramatic care vorbește în versuri care au sens și clar și ambiguu – așa cum îi stă bine unui poet adevărat.
Astfel, poetul face mult mai încăpătoare starea lirică, o dotează și cu o intenție socială, și cu o intuiție patetică, și cu o artă a funcționării spiritului când acesta compune o poezie: autobiograficul se reinventează întru retrospecția originilor arhetipale.
Oricum, Ion Cepoi a rămas un neoromantic. Discursu-i liric se circumscrie deopotrivă celeilalte triade: sublim – nostalgic – erotic -, fiind de-o tulburătoare sensibilitate și de-o expresivitate stilistică cu o solidă bază teoreticopragmatică de clasă superioară cu miza pe inefabil, pe imanență și transcendență, într-o armonie a contrariilor, într-o contopire de alchimist peremptoriu, peregrin din eon în eon și din tărâm în tărâm (cel de aici și cel de dincolo – n.m., I.P.B.)
Acest „discurs îndrăgostit înseamnă pentru Ion Cepoi recuperarea legăturii intime dintre dragoste și retorică; palinodia „sa e socratică, ritualică, eficientă ca o „lovitură de teatru” menită să reprime Vocea Demonică printr-un subiect înflăcărat, care dorește cu ardoare și care își asumă refacerea perechii evadamice; intenția ascunsă e Cartea (to biblion) Erosului fatal ca temelie și emblemă a unei zone wertheriene, hipnotice, gradivaice, ca provocare a unui text dublu: mitic pe de o parte și poetic pe de cealaltă latură, pertinent și himeric simultan și-n subsidiar revoluționar. Visul și Poezia au explorat sanctuarele marilor revelații care să genereze scrierea de poeme spre cer.Ca prozator, Ion Cepoi a demonstrat că stăpânește legile unei scriituri fie patriotice fie ironicoantifrastice, fie dorice, fie alegorice. De pildă în „Manual de istorie alternativă”, pe care i-am scos-o eu la editura „Gorjeanul”, în 2005, în calitate de consilier editorial, scriitorul șarjează spectaculos, captivant, elaborat pamfletar și satiric și autoironic. Acest ciudat „manual” e o satirizantă antropologie socială și culturală asupra lumii începând cu Geneza și terminând cu impresii generale despre Gorj și gorjeni, în răspăr cu Tudor Arghezi de pildă. Un râs sănătos, rabelaisian și oarecum și hogașian, potopindu-mă la prima lectură, am realizat brusc, dumirit, că „academicul studiu” despre român și esența acestuia, gorjeanul, este peste Băieșu, Mazilu, Cănăvoiu, Gârbea, Udrea ș.a.
3.Lumea fanteziei și dialogul
În romanul care ilustrează viața fabuloasă Selinei – Solinei, Ion Cepoi a știut să nu cadă în tiparul unui Fănuș Neagu ori unui Ștefan Bănulescu; dimpotrivă în „Scrisori de la Mila zero” intră în schemă parabola Calului și strategia epistolieră. Demersul diegetic al lui Ion cepoi este subminat de o melancolie a cărei declarată intenție este apropierea artei narative – descriptive – poetice de propria sa formă pură, de esența ei, de ceremonialul anticonservațional inițiatic.
Franguli își asumase lumea fanteziei iar dialogul lui cu zeul (Domnul Cal) devine un soi de încrâncenare tragică. Facerea lumii apare ca un pariu cu eternitatea în feuda căreia numirea de lucruri și de ființe dă naștere Literaturii, ca stare de necesară născocire de utopii alternative. Așa că teoria lui Franguli este absolut incitantă, dar neașteptat de logică și de modernă. Ea propune nici mai mult nici mai puțin extrapolarea celor scrise din tablele Legii primite de Moise pe Muntele Sinai. Franguli se vrea astfel beneficiarul exclusiv al variantei literare a cuvintelor și a materializării lor, dar și al originalității și reducerii arbitrariului lor. Cuvintele trebuie să-și recâștige miezul inițial ca să nu mai fie o pedeapsă locuirea lor. Natura n-are nici memorie nici istorie, dar se are pe sine și atunci are torul. În ”Când zei ca și oamenii” (2000), Ion Cepoi e un creator de ficțiuni, de dicțiuni memorabile.
Destinul său a fost de inițiat, de descălecător original – identitar, de profet, de oficiant ce-și exploatează tandrețea și spontaneitatea comportamentului auctorial. A trăit ca scriitor, complex și complet, după ecourile cunoașterii de sine; chiar opera îi însumează aceste ecouri care vin de peste tot, dar mai ales de la imaginea de început de lume. De-aici și nevinovate naivități, asumate dezinvolt, cu o aparentă lipsă de preocupare pentru construcția romanescă, cu livrescul de rigoare și convenția propusă cu o franchețe benefică, aceasta smulgând și dezmeticind cititorul dintr-o posibilă cădere în mecanica lecturii grăbite. Noutatea pare să se ivească în „Când zeii ca și oamenii” din dozajul atent de poezie, jurnal, mit, narațiune, descriptivism în cel mai tipic stil transmodernist, și mai ales din straniul personaj, Domnul Cal, întruchiparea inspirației, provocatorul Creatorului, exilat în Selina, la plăceri diegetice.
O altă carte intitulată „O poveste de pe Jiul de Sus” e un transroman – studiu despre miracolul numit artă și minunea numită actor. Strategic, metascriitura, care are în miezu-i incandescentul, autentismul unor mărturii extraordinare despre epocă, societate, este o emanație a unui ținut cum e Gorjul – în stare a modela caractere puternice, generatoare de mari izbânzi în plan cultural și artistic (va urma)
Ion Popescu Brădiceni
Scriitore profesionist și publicist
