Declarația recentă a ministrului Apărării, potrivit căreia în unele fabrici ale industriei de armament „găsești vegetație în loc de tehnologie”, este mai mult decât o metaforă dură. Este, de fapt, o radiografie sinceră a unei realități pe care România a evitat prea mult timp să o privească în față.
În timp ce statul român are nevoie de echipamente militare și dispune de fonduri pentru achiziții, paradoxul este că, de multe ori, nu are de unde să cumpere din propria industrie. Unele dintre capacitățile industriale moștenite din perioada comunistă au ajuns, după decenii de subfinanțare și management politic, simple umbre ale trecutului. Clădiri degradate, utilaje depășite și linii de producție oprite – acesta este tabloul prea multor fabrici din industria de apărare.
Dar adevărata problemă nu este doar starea acestor unități. Problema este mentalitatea care a dominat acest sector timp de decenii: ideea că industria de apărare trebuie să rămână aproape exclusiv în mâna statului, indiferent de performanță sau eficiență.
Realitatea economică și strategică a anului 2026 arată însă altceva. Marile state occidentale nu mai construiesc armament doar prin companii de stat. Dimpotrivă, industriile lor de apărare sunt dezvoltate prin parteneriate puternice între stat și companii private inovatoare. De la Statele Unite la Marea Britanie sau Franța, dinamica vine din sectorul privat, acolo unde viteza de adaptare, investițiile în tehnologie și managementul performant fac diferența.
România trebuie să aibă curajul să rupă această dependență de trecut. Unele fabrici pot fi modernizate și integrate în proiecte europene sau în lanțurile internaționale de producție. Altele, însă, trebuie regândite complet.
Viitorul industriei de apărare românești nu poate fi construit doar pe structuri birocratice și pe societăți de stat menținute artificial în viață. El trebuie construit prin colaborări reale cu companii private românești dinamice, capabile să aducă tehnologie, capital și management modern.
Statul are, desigur, un rol esențial. Nu neapărat ca administrator direct al fiecărei fabrici, ci ca partener strategic. În multe state occidentale, guvernele participă în acționariatul unor companii sau susțin proiecte industriale majore prin comenzi ferme și programe pe termen lung. Este un model care merită studiat și adaptat și în România.
Într-o perioadă în care securitatea Europei devine o prioritate majoră, industria de apărare poate reprezenta nu doar un pilon al siguranței naționale, ci și o oportunitate economică uriașă. România are specialiști, are tradiție industrială și are acces la fonduri europene importante pentru acest domeniu.
Ceea ce îi lipsește este decizia de a ieși definitiv din logica trecutului.
Copacii care au crescut prin podelele unor fabrici sunt simbolul stagnării. Dar, dacă România va avea curajul să deschidă industria de apărare către tehnologie, investiții și parteneriate private, acele locuri pot deveni din nou spații în care se produce viitorul, nu doar se conservă trecutul.
Dragoș Ionică
