Ca preot de parohie, am înţeles că preoția este o taină și o slujire măreață în fața lui Dumnezeu prin intermediul căreia harul Lui se împărtășește omului credincios, dar, mai ales copilului cu chip de înger! Mântuitorul ne arată că nimic din ceea ce a spus nu este atât de măreţ sau suficient de sublim pentru a demonstra tot ceea ce era El, Pruncul din ieslea Betleemului! El vorbeşte despre îngeri, suindu-se şi coborându-se peste El, pentru că îngerii Îl asistă în lucrarea întregii Sale creaţii! Indiferent de locul în care ne-am petrecut copilăria, ne amintim cu plăcere şi cu sensbilitate de această perioadă pentru că era o vreme în care totul părea realizabil în mintea noastră încă nepervertită. Înainte de toate, copilăria a fost şi va rămâne tărâmul tuturor viselor şi al descoperirilor, al poveştilor nemuritoare, al zâmbetului nevinovat şi al supărării pentru doar câteva clipe, de aceea, mă gândesc la un duhovnic român care spunea că frumuseţea religiei noastre este tocmai faptul că Însuşi Dumnezeu este în icoane un Prunc în braţele Maicii Sale, iar, subliniind această afirmaţie, pentru un copil, a veni la biserică, înseamnă a veni în vizită la un alt Copil, deci, o întrevedere prietenească şi frăţească. De aceea s-a spus că, dacă arătăm o icoană cu Maica Domnului şi Sfântul Prunc unui bebeluş, acesta se va mira şi va zâmbi, pentru că vede în icoană un prieten mai vechi sau un frăţior, deşi el are doar câteva luni sau doi anişori, pentru că acolo se naşte o comunicare dincolo de cuvinte, tainică şi sfântă. În acest fel, se naşte întrebarea firească: noi le vorbim pentru prima oară copiilor despre Dumnezeu, sau Dumnezeu are o relaţie cu mult mai înainte ca noi să apucăm să le propovăduim credinţa în Creator? E greu de răspuns, pentru că, de multe ori, copiii noştri ne uimesc şi ne impresionează cu nişte răspunsuri deosebite la problemele despre care noi nu le-am vorbit niciodată şi sunt lucruri în care, de multe ori, noi nici nu credem, iar în gura pruncilor noştri ele devin adevărate minuni dumnezeieşti! Ca preot de parohie, îmi dau seama că multe dintre percepţiile copiilor despre Dumnezeu nu sunt rodul dialogului cu părinţii: Sfântul Altar este partea din biserică unde preotul vorbeşte, între patru ochi, cu Dumnezeu, Care se înţelege mai uşor cu copiii mici, pentru că cei mici au suflet mai încăpător, mai mlădios, iar, la oamenii mari e o adunătură de griji, că nici n-ai unde să te îndrepţi ca să te regăseşti! Afundaţi în rutina zilnică şi în grija traiului de mâine, care include şi grija pentru odraslele noastre, noi, oamenii mari, pierdem de multe ori esenţialul şi din păcate, chiar simplitatea cuvintelor copiilor o sancţionăm, o mustrăm, însă, esenţialul este tocmai acesta: să gândim, să ne rugăm, să zâmbim precum un prunc, căci aşa ne spune Însuşi Dumnezeu: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3-4). Despre un asemenea dialog, dincolo de limitatele cuvinte omeneşti, exemplele curg, mai ales că fiecare dintre copiii noştri, îşi au propriile lor percepţii despre Dumnezeu! Mai şugubeţe sau mai spontane şi hazlii, cuvintele pruncilor trec dincolo de nivelul percepţiei, devin rugăciuni puternice înaintea lui Dumnezeu! Zâmbetul unui copil poate deveni rugăciune, iar disperarea strigată din înlăcrimata durere, poate să fie la fel! Când vor fi mai măricei, le putem vorbi copiilor cuminţi şi ascultători despre conţinutul şi sensul icoanei ortodoxe, iar ei vor învăţa să vadă frumuseţea icoanelor, să simtă sfinţenia lor, să vadă în ele un ajutor în nevoinţa rugăciunii, deoarece, copiii au nevoie în primul rând de ajutorul icoanelor pentru a săvârşi rugăciunea. Arta creştină, iar, aici mă gândesc şi la genialul sculptor Constantin Brâncuşi, a ridicat atâtea probleme pentru a înfăţişa caracterul de rugăciune al educaţiei copiilor, cu îndreptare către mila, aspiraţia către Dumnezeu, cu meditaţia despre împărăţia lui Dumnezeu, pentru ca nevăzutul să-l facă văzut în ochii lor întrebători şi curaţi de copii! Cred că toate acestea au dat naştere unor forme aparte de reprezentare şi unei imagini a simbolismului imaginaţiei copiilor! Icoana are scopul de a ne ajuta să ne concentrăm în timpul rugăciunii, să simţim inocenţa copilului, iar, ea nu trebuie să conţină nimic în plus, care să distragă atenţia copilului de la însuşi chipul reprezentat, de la ideea duhovnicească, de la sensul profund legat de evenimentul bisericesc, aşa cum este slujba Sfintei Liturghii. Icoana văzută cu ochii copilului ne ajută să păstrăm starea de rugăciune, să ne ridicăm cu mintea la Chipul cel dumnezeiesc, mai ales că în esenţă, ca preot de mir, consider că «prin rugăciune, ne înălţăm cu mintea la Chipul cel dumnezeiesc», aşa cum ne învaţă Sfântul Vasile cel Mare, iar, caracterul neobişnuit al culorilor, abundenţa aurului, creează în ochii copilului perspectiva care ne îndeamnă să ne deschidem sufletul în faţa veşniciei din ochii unui copil îngeraş, iar, toate acestea ne ridică de la Ierusalimul pământesc la Ierusalimul ceresc
Preot CORNESCU Valentin DANIEL, Parohia Menţii din Dos, Borăscu
