Cu toţi, ne aflăm într-o perioadă de post, de pregătire duhovnicească în vederea întâmpinării lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat, Cel răstignit, dar şi Cel înviat după trei zile. Pentru că suntem creştini şi cu Hristos ne întâlnim în multe chipuri în fiecare zi, acest lucru cere o pregătire pentru o nouă întâlnire cu Hristos! Dacă de Sfintele Paşti ne întâlnim în mod deosebit cu Mântuitorul Hristos şi trebuie să ne pregătim pentru aceasta, pregătirea este necesară pentru întâlnirea zilnică cu Hristos-Dumnezeu! Ca preot de mir, pot spune că Postul este o perioadă rânduită de Sfinţii Părinţi ca un timp de urmare a lui Hristos în credinţă şi în lucrarea dreaptă a credinţei, mai ales că Mântuitorul nu aşteaptă să ne răstignim pentru El, ci să răstignim patimile noastre, în perioada în care trebuie să ne integrăm mai mult în experienţa concretă a lui Dumnezeu. Cu mai puţin de o săptămână înainte de ziua ridicării la cer a genialului sculptor român, Constantin Brâncuşi, mă folosesc de prilejul de a vorbi despre acest sculptor, fără pretenţia de a fi un specialist în artă, pentru că arta, ca şi spiritualitatea autentică, hrăneşte fiinţa umană şi îi aduce bucurie. Îmi place să mă gândesc la ceea ce spunea Brâncuşi: „Nu cred în suferinţa creatoare! Arta ar trebui să fie numai bucurie!… De aceea, nu există «artişti», ci numai oameni care simt nevoia să lucreze întru bucurie! Să cânte asemenea păsărilor! Plăcerea cu care lucrează artistul este însăşi inima artei sale. Fără inimă nu există arta! Şi cea dintâi condiţie este să îţi placă ţie, să îndrăgeşti şi să iubeşti fierbinte ceea ce faci. Să fie bucuria ta! Iar prin bucuria ta să oferi bucurie şi celorlalţi”, spunea marele sculptor! As¬tăzi nu ne cere nimeni să ne vărsăm sângele pentru Hristos, dar este nevoie ca într-o lume stresată, obosită şi chiar bolnavă de rit¬mul veacului acestuia paralizat de Apocalipsa războiului, să ne revărsăm iubirea, înţelegerea, compasi¬unea şi îngăduinţa către cei cu care ne întâlnim zilnic. Desigur, pentru a putea să-mi exprim gândurile mele în raport cu omul Brâncuşi, mă voi folosi de Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae, ca de un exemplu care pare foarte obişnuit, dar care mi se pare destul de sugestiv ca să ne îndreptăm cu imaginaţia la ţăranul care cul¬tivă pământul, deoarece, el crede şi este convins că sămânţa semănată de el primăvara, peste câteva luni va aduce rod, iar, pentru a împlini credinţa lui, sâmburele vieţii şi al rodirii trebuie pus într-un sol prielnic, nu în mijlocul străzii, că ea trebu¬ie ferită de capriciile climei de primăvară în răsadniţe sau solarii, că trebuie plantată pe un pământ bun, că trebuie plivită, prăşită şi legată, nu lăsată să crească necontrolat, cu toate buruienile, că trebuie udată, nu lăsată în prada arşiţei verii. Deci, credinţa că mai târziu se va bucura de roade, îl face pe ţăran să lucreze într-un anumit fel grădina lui şi de felul în care a îngrijit ceea ce a plantat în primăvară depinde rodul în care a crezut. La fel este şi în viaţa duhovnicească, deoarece, credinţa condiţionează, dă nădejde şi direcţie comportamentului nostru, iar comporta¬mentul face dovadă despre calitatea credinţei. Cei care credem în Dumnezeu, avem nevoie de o dreaptă credinţă şi de o dreaptă lucrare a credinţei, pentru că suntem con¬vinşi că numai în felul acesta putem să împlinim sensul profund al existenţei noastre, să devenim din ceea ce suntem chip al lui Dumnezeu, ceea ce trebuie să fim, asemănare a lui Dumnezeu. În vremea Postului Mare, iubiţi creştini, o zi deosebită este fiecare zi în care in¬trăm în biserică, aprindem o lumânare, batem genunchiul de pă¬mânt şi spunem o rugăciune. Desigur, numai în lucrarea credinţei Îl simţim pe Dumnezeu aproape şi-I înţelegem în mod autentic prezenţa, din¬colo de orice demers raţional sau de zgomotul cuvintelor pe care le rostim! Numai căutându-L pe Dumnezeu, Îl putem găsi, dar căutându-L cu toată fi¬inţa, căutându-L şi lucrând cu evlavie şi cu mult respect faţă de El, în iubire faţă de aproapele şi cu responsabilitate atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de aproapele şi de vieţuirea noastră şi a familiei noastre! Dumnezeu este peste tot, dacă ne pregătim ochii ca să-L vedem, dar mai ales este acolo unde lip¬seşte păcatul, fiindcă Dumnezeu nu aleargă după omul păcătos, dar pe acesta îl găseşte îndată ce s-a rupt de păcat. În final, să spunem că a nu se bucura cineva de binele altuia este unul din cele mai dezumanizante semne de stricare a sufletului prin păcat! Dar a te bucura de bucuria altuia, aceasta o pot face numai pruncii, aşa cum o face şi băiatul meu Luca, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este suma a tot binele şi lipsa a tot răul! Aşa cum copilul meu se bucură mai mult de binele altuia, ştiu că el împărtăşeşte zâmbetul de pe buzele tuturor şi adesea ia încruntarea drept râs. Nimeni pe lume nu-i mai asemenea lui Dumnezeu, decât un prunc nevinovat. Bucuria lui Dumnezeu de binele nostru, de cel mai mic bine al nostru, e desăvârşită, iar, Domnul venind între noi a dezvăluit bogăţiile fără de hotar ale dumnezeieştilor bucurii! Hristos le aminteşte oamenilor de patria lor cea dintâi, în strălucirea lui Dumnezeu şi în prietenia îngerilor şi auzind copiii Se bucură! Domnul Hristos ia de la oameni frica, făcându-i stăpâni peste lume, iar, copiii primesc cu veselie darurile, aşa că, asemeni lui Brâncuşi, creştinul se uneşte cu Hristos şi arată cum omul în unire cu Dumnezeu se poate birui pe sine însuşi, firea înconjurătoare, duhurile rele, boala şi moartea! De aceea, copiii se strâng în jurul Lui Hristos ca să guste cât mai mult din dulceaţa bucuriei dumnezeieşti!
Preot Paroh Ilie AMZUCU, Parohia Urdarii de Jos, Gorj
