Ca preot de parohie, cred că în sfânta biserică şi mai ales înaintea Lui Dumnezeu, trebuie să gândim cu inima care se bate în piept la rugăciune, pentru că inima se află în piept şi este izvorul, atât al păcatului, cât şi al faptelor celor bune. Chiar Mântuitorul a spus: ,,Ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci dinlăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea” (Marcu 7:20- 23), mai ales că Dumnezeu nu voieşte doar o înşiruire la întâmplare de fapte lumeşti, ci pocăinţă smerită pentru toate! Ea este mijlocul prin care se asigură o legătură neîntreruptă, nemijlocită şi la îndemâna oricui, a făpturii cu Ziditorul său, a omului cu Dumnezeu, a fiului cu Tatăl său plin de dragoste şi de înţelegere. Rugăciunea este totodată scara tainică şi minunată pe care ne putem ridica până la Dumnezeu, Părintele tuturor luminilor şi al veşnicelor bunătăţi, fiind imaginată ca o scară spre cer şi zborul de toate zilele al fiinţei noastre celei lăuntrice către Dumnezeu! Dar, dacă vrem cu tot dinadinsul o libertate socială obişnuită, putem ajunge chiar până în ultima treaptă a păcatului, cu toate că și atunci Dumnezeu, cu nemărginita Sa iubire de oameni, ne ajută să ne întoarcem, apelând la primul judecător al sufletului nostru, conştiinţa, glasul lui Dumnezeu din noi. Iată de ce desfătările și plăcerile acestei lumi, pe care unii le consideră necesare și le caută, trec așa de repede și aduc mari greutăţi în urma lor. În primul rând, tot ceea ce este omenesc piere, tot ceea ce vine din această lume și credem că este al nostru este atât de efemer, atât de trecător! Nu suntem stăpâni pe nimic în această lume, ci doar «iconomi» sau administratori ai bunurilor rânduite nouă de Însuşi Dumnezeu pentru a le folosi și a le înmulţi. În orice clipă, rugăciunea noastră are un ecou în suflet, iar, dacă ne ducem cu gândul pe firul vieţii noastre din trecut, am observa că viaţa omului are multe puncte asemănătoare cu a sfântului în rugăciune, de aceea, ne întrebăm pe bună dreptate care să fie legătura noastră cu părinţii trupeşti, fie pentru că ne gândim ceva mai mult la legătura sufletească cu Pă¬rintele ceresc, în pofida faptului că nu am avut momente de neascultare, de nesupu¬nere, de împotrivire la sfatul sau voia cea bună şi folositoare! Uneori, poate, ne-am socotit ceva mai înţelepţi decât părinţii sau mai puternici ca Părintele ceresc, unii dintre noi L-au călcat în picioare cu voia păgână, chiar am abuzat de bunătatea oamenilor, căutând să ne făurim singuri fericirea! Sigur că mulţumirea şi fericirea pe care o cău¬tăm, pe care ne-a dat-o ca zestre Părintele ceresc, n-am aflat-o şi nu o vom afla decât în comuniune şi în ascultare de El. Şi e fericit acel creştin care, făcându-şi examenul vieţii, poate lua hotărârea şi poate spune la un moment dat că Sfânta Liturghie este un prilej pentru îndreptare prin mereu bunătatea lui Dumnezeu, care ne atrage ca un magnet spre El. De multe ori, bunătatea lui Dumnezeu nu se opreşte oricum, ea nu este nu¬mai o uitare a trecutului păcătos, nici numai o iertare îngăduitoare! Bunătatea Părintelui ceresc ne învaţă să ne rugăm, să iertăm, să miluim, iar, toate acele semne ale bunătăţii lui sunt mărturii şi simboluri ale nemărginitei bunătăţi a Tatălui ceresc Cel Preaînalt, care înnoieşte şi renaşte firea noastră când ne întoarcem în biserica bunătăţii Lui. Bunătatea lui Dumnezeu este asemenea unui izvor din care se pot sătura toţi creştinii, indiferent de starea lor sufletească sau materială, chiar dacă pentru cei răi, ea se arată ca răbdare îndelungată, pentru cei slabi şi bolnavi ca mângâiere şi întărire. Aşa se explică de ce unii oameni, deşi bolnavi şi în suferinţă sunt mai senini şi mai optimişti decât ceilalţi. Pentru cei ajunşi întâmplător la bunătatea lui Dumnezeu, aceasta este liman de scăpare, pentru cei păcătoşi se manifestă ca iertare, pentru cei buni ajutor şi lumină ca să fie mai buni. În final, să spunem că Bunătatea lui Dumnezeu ne cheamă şi ne îndeamnă să fim şi mai buni, milostivi, iertători şi îngăduitori cu semenii noştri. Ea ne cere să dăruim prisosul minţii, al inimii şi al muncii noastre celorlalţi oameni cu care trăim împreună. Astfel, ne este cunoscut tuturor faptul că rugăciunea este o cerinţă de seamă a sufletului credincios, căci ea răspunde nevoii de a ne afla mereu în legătură şi sub oblăduirea Celui veşnic. Domnul Hristos nu numai că ne-a dat atât porunca rugăciunii individuale, cât şi a celei în comun, dar viaţa Lui întreagă a fost o viaţă de rugăciune, întrucât petrecea nopţi întregi în rugăciune! După exemplul Său, Sfânta Fecioară, Sfinţii Apostoli şi toţi sfinţii şi-au depănat firul zilelor lor în necurmată rugăciune, facându-şi din ea un puternic şi ales mijloc de înduhovnicire şi de primire a bunătăţilor nestricăcioase! Rugăciunea, pentru a fi aplicată şi împlinită de Tatăl nostru ceresc, trebuie făcută într-un anumit fel şi este nevoie să fie însoţită şi de smerenie, asupra căreia Sfânta Evanghelie ne atrage atrage atenţia s-o avem în rugăciune, iar, ca preot de mir, mă rog în cuviincioasă ascultare!
Preot CORNESCU Valentin DANIEL, Parohia Menţii din Dos, Borăscu
