Astăzi, vom vorbi despre faptul că omul bun si evlavios poate să se bizuie prea mult pe sine, de unde se naşte mândria, iar din mândrie vin toate relele prin care josnicul satan se proţăpeşte iarăşi deasupra, iar omul nobil e împins în ultimul rând să păcătuiască, iar, în acest fel, cel din urmă ajunge întâiul, iar întâiul cel din urmă. De aceea, trebuie să fim neîncetat cu luare-aminte de sine şi să nu ne încredem prea mult în noi înşine, ci, toată nădejdea să ne-o punem, cu rugăciune, în Domnul şi în biruitoarele Sale unelte de har. Ca să vrei să scapi de nefericire și să speri la iubire, poate că Raiul este un dar, însă, noi nu îl merităm îndeajuns, iar, cel care îl pierde va fi cel mai mare frustrat pentru că mai bine era ca să nu îl fi pierdut! Dumnezeu vrea să împartă veșnicia cu noi, să ne bucurăm! Dacă omul îşi mărturiseşte păcatele, se căieşte şi primeşte împărtăşire de Hristos cel viu, pentru că atunci, omul de jos cade şi este cel din urmă, pe când cel nobil se ridică de pe ultimul loc şi ajunge pe primul. De multe ori le spun şi enoriaşilor mei că scopul vieţii oamenilor pe acest pământ nu este de a realiza ceva material şi somptuos în societate, mai ales că toate încercările intense şi eforturile pe care le fac oamenii în viaţă, precum şi intenţia de a obţine ceea ce vor, care poate implica chiar şi recurgerea la mijloace lipsite de scrupule, îi fac pe oameni să devină imorali, pervertiţi şi păcătoşi! Motivul pentru care oamenii au venit pe această lume şi au devenit fiinţe umane a fost acela de a-şi plăti păcatele şi de a realiza un progres spiritual semnificativ, deci, oamenii au venit în această lume pentru a obţine salvarea. Ei au venit aici şi au luat formă umană pentru a-L aştepta pe Creator şi ca El să-i salveze, conducându-i în împărăţia lor cerească. Şi, în timp ce aşteptau, au acumulat merite de-a lungul numeroaselor lor fapte de viaţă pământească, mai ales că acesta a fost scopul renaşterii oamenilor, iar natura haotică a acestei lumi este pentru desăvârşirea tuturor fiinţelor. Dragi creştini şi iubiţi mireni, orgoliul, mândria pot fi stimuli foarte puternici în demersurile omului, în măsură să descătuşeze energii ascunse şi să conducă pe subiectul lor la performanţe deosebite, însă, mai devreme sau mai târziu, respectivii sau cei din jurul lor, vor constata că performanţele respective nu sunt folositoare nici lor şi nici semenilor lor, ci mai curând dăunătoare. Să vedem cu claritate că răul este în egală măsură viclean şi diavolul este numit nu întâmplător de către popor «cel viclean»! Desigur, că depinde în funcţie de ce judeci sau evaluezi lucrurile, iar, dacă le evaluezi în funcţie de sensul ultim al vieţii, care, aşa cum se cunoaşte, că este iubirea, atunci, va trebui să vedem în ce măsură performanţele noastre generate de ambiţii egoiste au crescut capacitatea noastră sau a celor de lângă noi de a iubi cu adevărat! De multe ori, în mărturisirile noastre vorbim şi despre demoni, pentru că ei sunt o realitate: Demonii personalizaţi, pe de o parte, şi starea noastră demonică, pe de altă parte, demonstrează faptul că noi, oamenii, împrumutăm la un moment dat, datorită eşecurilor sau păcatelor repetate, o postură demonică, iar, trufia, de exemplu, autosuficienţa de sine este o stare demonică. Ne posedă starea aceasta, în loc să fim oameni curaţi, cu conştiinţa limitelor noastre şi a valorilor reale pe care le avem! Ne întemeiem faptele noastre pe nişte rătăciri, în suficienţa de sine a minţii noastre, în trufia noastră, în puterile noastre economice sau politice individualiste! Acolo are un rol foarte important diavolul, despre care Sfintele Scripturi, Biserica şi literatura Bisericii noastre dreptmăritoare vorbesc foarte des, dar în societatea de astăzi, nu prea se mai vorbeşte. Chiar lumea teologică evită să scrie şi să mai vorbească despre diavol, deşi, paradoxal, numele acela foarte popular, pe care nu pot să-l rostesc, conaţionalii noştri îl pomenesc de dimineaţa până seara când înjură! Şi îl pomenesc ca pe un personaj foarte simpatic chiar, fără să-şi dea seama că această intimitate cu diavolul, chiar îi ţine într-o relaţie cu el, într-o relaţie sufletească negativă! Desigur, pomenirea numelui cuiva este actualizarea unei relaţii. Când eu pomenesc de fratele meu Ionel, actualizez relaţia mea cu fratele meu sau cu prietenul meu Dan, cu care comunic mereu! Se actualizează relaţia cu diavolul, atunci când i se pomeneşte numele, aşa cum eu, când pomenesc numele lui Dumnezeu, dau un conţinut relaţiei mele cu Dumnezeu! În concluzie, diavolul este prezent, dar îi amăgeşte pe foarte mulţi spunându-le că nu există! Cu siguranţă, nu vom putem în câteva rânduri să explicăm demonologia Bisericii, care este foarte complicată, dar, dacă am fi puţin mai atenţi, am vedea că diavolul este prezent şi ne ajută să fim într-o amăgire!
Preot Paroh MILOŞESCU Iulian, Parohia Jupâneşti
