Ca slujitor al bisericii, consider că fără credinţa în Hristos, nu poţi să ai dragoste autentică de aproapele, nu poţi, adică, să desparţi credinţa în Hristos de dragostea faţă de aproapele, iar, Avva Dorotei prezintă legăturile dintre oamenii în următoarea pildă grăitoare: razele unui cerc, cu cât se apropie de centrul cercului, cu atât ajung mai aproape una de alta şi devin una; cu cât se depărtează de centru, cu atât se depărtează între ele şi devin străine, independente. Da, centrul cercului este Hristos, iar razele sunt oamenii şi cu cât suntem mai aproape de Hristos, suntem mai buni cu aproapele nostru, devenim un trup, în timp ce, cu cât ne îndepărtăm de Hristos, cu atât ne îndepărtăm de aproapele nostru, suntem străini. Desigur, poţi spune că dragostea faţă de Hristos e una, iar dragostea faţă de aproapele e alta, nu poţi să desparţi o dragoste de alta. Îl iubeşti pe Hristos, îl iubeşti şi pe aproapele tău! Te apropii de Hristos, te apropii şi de aproapele tău! Te apropii de aproapele tău, te apropii şi de Hristos! Deci, dacă vrem să creştem credinţa noastră în Hristos, să arătăm dragoste faţă de aproapele nostru, cel pe care-l vedem zilnic: în soţul nostru capricios, în copilul nostru neastâmpărat, în fratele nostru dificil, în colegul nostru pârâcios! Scriitorul rus F. M. Dostoievski, în romanul «Fraţii Karamazov», redă o mărturisire amară a unui medic despre cât de greu îl suportă pe aproapele său şi cât de uşor îi era să iubească un străin. Acesta zicea: ,,Mă mir şi eu de mine însumi! Cu cât mai mult iubesc umanitatea în general, cu atât mai puţin iubesc pe fiecare om în parte. În visele mele, doresc plin de patos să slujesc umanitatea şi poate e adevărat că aş accepta şi să mă răstignesc pentru oameni, dacă ar fi nevoie, însă, în ciuda acestui lucru, nu pot nici două zile să trăiesc în aceeaşi cameră cu un alt om. Nu pot să-l suport, ştiu din experienţă! De cum se găseşte cineva lângă mine, simt că îmi limitează libertatea! Pot ajunge ca într-o singură zi să urăsc pe cel mai bun om, ori pentru că mănâncă prea încet, ori pentru că e răcit şi-şi suflă nasul tot timpul. Nu ştiu cum, ajung duşman al oamenilor, imediat ce ajungem să avem o relaţie mai apropiată. Şi de aceea, cu cât mai mult îi urăsc pe oameni personal, cu atât mai mult iubesc umanitatea în întregul ei”, ca un exemplu elocvent al contrastelor mentale în iubirea aproapelui şi în a-i dărui bucatele ce îi sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate, chiar dacă Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup, iar, Dumnezeu Tatăl, Care L-a 
înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa. Trupurile noastre sunt mădularele lui Hristos, iar, cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup, iar, cine se dăruieşte desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său! Trupul nostru este templu al Duhului Sfânt care este în noi, pe care-L avem de la Dumnezeu şi că am fost cumpăraţi cu preţ! Să-L slăvim pe Dumnezeu în trupul nostru şi în duhul nostru, care sunt ale lui Dumnezeu! De-a lungul istoriei, românii au acceptat orice compromis pentru a fi lăsați în pace, ca o dorință naturală ca, în spatele porții și gardului care-i delimitează proprietatea, să fie lăsat în liniște, să fie lăsat ca pe pământul lui, să-și trăiască viața în legea sa, în liniște și după cum îi dictează conștiința. Să spunem că un asemenea drept i-ar permite oricărui român care face dovada că are în spate cel puțin trei generații anterioare de cetățeni români să-și declare autonomia față de stat pe un teren pe care-l deține şi prin care i se permite să se decupleze total de la statul roman, adică, eliminarea oricăror obligații față de stat. Astfel, pe acel teren, omul își poate trăi viața așa cum dorește fără a-i datora ceva statului. Aceasta înseamnă că respectivul om nu este obligat să plătească nici un impozit către stat, în afara celor care presupun interacțiuni cu sistemul statului. Dar, pentru a nu se ajunge la abuzuri şi la ilegalităţi, activitatea economică neimpozabilă pe respectivul teritoriu autonom poate fi limitată să zicem la o cifră de donaţii acceptabilă, pe care enoriaşii mei din comuna Borăscu o acceptă şi în sprijinul bisericii! Ca preot de mir, mă gândesc la o soluție care ar putea fi optimă pentru toată lumea! Postul care precede sărbătoarea Nașterii Domnului ne amintește că nu putem ajunge la Betleem cu inima încărcată de mândrie; păstorii au ajuns în peșteră pentru că erau simpli, iar magii pentru că erau smeriți în căutarea lor. Deși puțini o mai pomenesc, și mai puțini o mai caută, smerenia este singura care așează omul în adevăr și îl face capabil să iubească fără constrângere. E adevărat că de multe ori sunt idealist şi în ceea ce spun e un idealism, dar cred că, totuși e ceva realizabil şi pornesc de la o idee cât se poate de simplă, de la idealul dintotdeauna al românului, acela de a fi lăsat să trăiască în pace! De puţină veme slujesc într-o parohie minunată ca preot și în această vreme, am întâlnit oameni senini și oameni apăsați, oameni care poartă în ei lumină și alții care poartă răni adânci, oameni care știu să iubească și oameni care încă învață să o facă, iar, aceasta cred că este lucrarea pe care o așteaptă Hristos de la noi. Cu ajuorul Lui Dumnezeu şi al enoriaşilor, al administraţiei locale în frunte cu domnul primar, Constantin Ţucu, am reuşit să ridic o minunată biserică de lemn care face cinste localităţii şi plaiului minunat şi pitoresc al Gorjului.
Preot CORNESCU Valentin DANIEL, Parohia Menţii din Dos, Borăscu
