În săptămâna aceasta din apropierea Marelui Post al Învierii Domnului, mulţi dintre noi, slujitori ai altarului sau credincioşi mireni, să ne gândim dacă aparţinem mai degrabă păcatului şi celui rău, decât Mântuitorului Iisus Hristos, chiar dacă ne străduim ca să facem fapte bune sau mergem la biserică, pentru că sunt situaţii când sub aparenţa unui om corect, a unui om religios, dar care de fapt nu-L iubeşte nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele său, nu ştie dacă se va vădi în Ziua cea de Apoi, că, într-adevăr, prin viaţa noastră, prin faptele noastre, noi avem părtăşie cu Mântuitorul Iisus Hristos! De multe ori se vorbeşte despre faptele bune, despre faptele de milostenie, iar, faptele bune sunt îndreptăţirile noastre în faţa lui Dumnezeu. Adică, noi facem o faptă bună, dar, pentru aceasta, Domnul nu este obligat să ne răsplătească. Fapta bună este un semn al apartenenţei noastre la Hristos, iar, dacă noi facem fapte de milostienie, este un semn că Hristos locuieşte în noi, şi că El Își face lucrarea în noi şi prin noi. Deci e foarte bine să reţinem că prin faptele bune, noi nu ne îndreptăţim înaintea lui Dumnezeu, nu ne cumpărăm mântuirea prin faptele bune, ci, faptele bune sunt un semn că noi aparţinem lui Hristos, că Hristos locuieşte în noi şi Îşi săvârşeşte lucrarea. El continuă să fie bun şi milostiv cu fiecare dintre noi, aşa cum a fost şi este milostiv şi dăruitor de har pentru marele sculptor Constantin Brâncuşi! Am făcut această legătură, pentru că joi, 19 februarie, se împlinesc 150 de ani de la naşterea «părintelui sculpurii moderne», ştiut fiind că valoarea artistică a operelor lui Brâncuşi e dată de valoarea lor spirituală. Nu subiectul operei de artă decide valoarea acesteia, mai curând aceasta este dată de inspiraţie, de spontaneitatea experienţei interioare care a dus la crearea ei şi pe care ea o trezeşte şi o reproduce în cel care o contemplă. Pentru Brâncuşi, frumosul cu adevărat este în acelaşi timp sensul autentic, stabilind o intimă legătură a omului, nu numai cu lumea în care trăieşte, dar, şi cu ceva care trece dincolo de existenţa sa momentană ca fiinţă trecătoare, mai ales că raţiunea de fi a artiştilor este aceea de a revela frumuseţile lumii, cum spune Brâncuşi, dacă frumosul este chipul adevărului. Pentru a ajunge la el este nevoie de umilinţă şi de curaj pentru că: „Există un sens în orice lucru. Pentru a-l atinge trebuie să te lepezi de tine însuţi”, spune Brâncuşi, sensul profund şi dumnezeiesc fiind caracterizat de simplitate şi puritate! Deci iată, toată fapta bună Îi aparţine lui Hristos şi El o săvârşeşte în noi până la sfârşitul veacurilor. Dacă cineva face fapte de milostenie înseamnă ca o creaţie sau mai mult decât o creaţie artistică, este un semn că Hristos locuieşte în el, şi săvârşeşte mereu aceste fapte bune, aceste fapte de creaţie şi dăruire! Iar nouă ne aparţine doar deschiderea şi nu putem doar să ne deschidem inima ca Hristos să locuiască mereu în noi. Aceasta este singura noastră faptă bună: credinţa în El şi deschiderea inimii noastre. Deci, să vedem dincolo de gândirea comercială a omului lumesc, care face doar ceea ce merită, pe când dragostea nu este aşa. Şi dacă n-am făcut fapta bună înseamnă că Hristos nu a locuit în noi, chiar dacă avem senzaţia că trăim în milostenie, aşa cum sfinţii au trăit în Biserică şi au făcut fapte bune atunci când a meritat să le facă. În pace şi în credinţă, pentru toate să-I mulţumim Lui Dumnezeu, pentru că cei care Îi mulţumesc pentru toate, şi pentru cele rele, la fel ca şi pentru cele bune, aceia sunt cu adevărat mântuiţi! Și sunt mereu învăluiţi de harul şi de milostivirea lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu nu blesteamă pe nimeni, căci, blestemul este tot al nostru, adică, noi ne blestemăm pe noi înşine, lepădând pe Mântuitorul Iisus Hristos, lepădând dragostea Lui, lepădând Evanghelia Lui, făcând mai degrabă pe cele ale lumii, sau făcând chiar şi cele duhovniceşti în duh lumesc. Atunci nu va mai fi nevoie nici de scrisori, nici de cercetare, nici de martori, pentru că Cel Care va judeca lumea va fi de toate: și martor, și acuzator, și judecător. Pentru că le cunoaște pe toate în chip deplin şi nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale și descoperite, pentru ochii Celui în fața Căruia noi vom da socoteală (Evrei 4, 13). Nimeni nu va fi arătat în viaţa de dincolo, nici bogat, nici sărac, nici cârmuitor, nici neputincios, nici înțelept, nici neînțelept, nici rob, nici liber, ci după ce se strică acele măști, va fi doar cercetarea faptelor fiecăruia. Pentru că şi Brâncuşi a datorat creaţia sa inspiraţiei divine, iar, genialul artist a înţeles că aici este marele pericol şi marea înşelare, că facem lucrurile Domnului, dar într-un duh lumesc. Și-atunci Domnul nu ne recunoaşte, pentru că, iată, poţi să faci faptele credinţei, dar care să se transforme în fărădelege. Pentru că le facem din mândrie şi din slavă deşartă, din dorinţa de a fi lăudaţi de oameni şi din dorinţa de a fi apreciaţi de Dumnezeu, aşa cum am văzut la mulţi păcătoşi, pentru că marea înşelare şi marele pericol este să faci faptele credinţei într-un duh lumesc, care până la urmă să te despartă de Mântuitorul Hristos!
Preot Paroh Ilie AMZUCU, Parohia Urdarii de Jos, Gorj
