Aceasta pentru că în credinţă sunt admise toate întrebările care încearcă să înţeleagă, toate interogaţiile pe care gîndirea umană poate să le aserteze, toate îndoielile care bântuie sufletul omului. Creatorul trebuie să reziste la toate provocările creaturii, chiar şi la sfidarea absolută, pentru că uneori e mai uşor de trecut de la credinţa habotnică la necredinţa spontană, de la credinţa relativă la necredinţa molcomă. Credinţa nu trebuie transformată doar într-o instituţie de administrare a ignoranţei pioase, a cotizaţiei pe credulitate, a profitului scos din minţi şi suflete pustii, într-un creştinism pragmatic! După cum nu trebuie să fie nici un tribut plătit pentru frica de moarte, o arvună dată pentru viaţa de apoi. Credinţa ar trebui să-şi gestioneze doar propria slăbiciune, multele incertitudini şi contradicţii în sine! Preoţii ar trebui să oficieze credibil doar incertitudinile şi greutăţile căutării credinţei, nu confortul şi avantajele găsirii ei. Singurele forme de manifestare exterioară a credinţei, ar trebui să fie comportamentul ireproşabil şi maximalitatea bunului-simţ al credinciosului! Minunile pot fi trăite, dar nu pot fi experimentate şi luat în mod individual, nu există om raţional pe pămînt care să creadă în taumaturgii. Dar, ca generalitate religioasă, mulţi cred că alţii, în alte timpuri, în anumite condiţii, au putut face minuni deosebite! Doar trecutul a produs minuni, prezentul produce cel mult mirări şi suspiciuni! Pentru oamenii vremurilor demult apuse, pentru nivelul lor de cunoaştere, tot ceea ce nu înţelegeau era miracol şi nu încercau să interpreteze „ştiinţific” lumea, ci se minunau de spectacolul ei, din care nu înţelegeau prea mult. Trăiau unele întâmplări ale vieţii ca pe o minune cotidiană, pentru care nu aveau nici o explicaţie plauzibilă! Cei care, astăzi acceptă posibilitatea miracolelor, în particularul obiectiv al profesiei şi vieţii lor nu le acceptă nici sub formă de bucurie uşoară! Singura minune a prezentului este aceea că putem crede în minunile trecutului. Uneori, nici o mărturie nu ajunge pentru a stabili producerea unei minuni, decât dacă mărturia este cumva de aşa natură încât falsitatea ei să fie mai miraculoasă decât faptul pe care realitatea reuşeşte să-l stabilească! Dacă, pentru câteva clipe, am deveni dumnezei, ce am face cu noi? Cum am gestiona, cu umana noastră smerenie, nimicul care suntem? Ce trăiri interioare am aşterne peste perisabilitatea noastră? Ce am găsi la întoarcerea în noi înşine? Cum am accepta faptul că nici din postura divină, omul nu se poate înţelege pe el însuşi? Problema fundamentală este aceea că omul nu îl poate percepe şi înţelege pe Dumnezeu din afara umanului, a hilemorfismului său, pentru că în orice ipostază a sa, divinitatea rămâne doar o posibilitate umană. Faptul că poate fi concepută ca o afirmaţie sau o negaţie reprezintă un salt al gîndirii. Divinul se adevereşte tot cu datele umanului, eternitatea se bizuie doar pe o biată efemeritate. Dumnezeu şi omul încap în vasul ultimei speranţe! Chiar şi sinteza umano-divină, de factură cristică, devine tot o limită a potenţelor umane. În Săptămâna Mare, să realizăm că divinul este limita limitelor umane. Dacă actul de credinţă poate fi demonstrat cu argumente raţionale, logice, ştiinţifice, credinţa se anulează chiar prin forţa argumentelor puse la temelia sa! De aceea, credinţa rămâne credinţă doar în virtutea neputinţei sale de a-şi putea demonstra experimental conţinutul profund! Când faptul de a crede devine propria sa cogniţie experimentală, credinţa devine un silogism inutil. Pentru că Dumnezeul judecat de către arhierei şi răstignit pe Cruce, care ajunge şi permite să-i fie argumentată existenţa este, în cele din urmă, un Dumnezeu jertfelnic! Progrese în vorbirea despre Dumnezeu se mai pot face doar în resuscitările apofatice, în proiecţiile epifanice ale imaginarului, când rugăciunile şi pastoraţia teologhisesc mai mult despre o divinitate născută chiar din patosul şi elocinţa lor. Teologia fundamentală aduce argumente ontologice din trăirile sufleteşti, din reciclabile idei filosofice şi fără filosofie, teologia rămâne o simplă predică! Totul se poate origina în faptul că omul a aflat de Dumnezeu de la om şi chiar Iisus Hristos le vorbeşte de Apostolilor, în Grădina Ghetsimani, în calitate de om, calitatea divină rămînându-le incognoscibilă celorlalţi, fiindcă omul Îl poate aproxima holistic pe Dumnezeu numai prin intermediul omului!
Preot Paroh Ilie AMZUCU, Parohia Urdarii de Jos, Gorj
