La slujba Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, în parohia pe care o păstoresc, în cuvântul de învăţătură duhovnicească le vorbesc enoriaşilor despre mulţumirea şi recunoştinţa pe care le datorăm Bunului Dumnezeu şi binefăcătorilor noştri, ajutători ai bisericii, cu toţii fiind convinşi de atotbunătatea divină, arătată nouă prin diferite şi bogate daruri, ca oamenii să-şi îndrepte ruga lor de mulţumire către Dumnezeu. Aceeaşi comportare poate exista şi faţă de binefăcătorii noştri pământeni, iar, aceasta cu atât mai mult, căci dacă ne considerăm creştini, să nu uităm de recunoştinţa datorată Tatălui ceresc, deoarece, cu atât mai uşor şi mai repede vom dovedi recunoştinţă faţă de binefăcătorii noştri pământeni: părinţi, educatori, preoţi, dascăli, prieteni, societate etc. Prin lipsa de recunoştinţă putem da dovadă de neglijenţă, nepăsare, iubire de sine, mândrie şi chiar un fel de răutate. Iată ce spune Sfântul Vasile cel Mare: ,,Adică iubitor de sine este cel care își iubește propria persoană”!. Și într-adevăr, în esență iubirea de sine nu este iubire adevărată, ci este o iubire mincinoasă față de propria persoană, nerecunoscătoare faţă de Dumnezeu, fiindcă iubitorul de sine, în fond, se nedreptățește pe sine însuși. Așa cum am mai spus, trăsătura caracteristică a omului iubitor de sine este aceea că nu vrea să se jertfească deloc pentru binele aproapelui său. Același lucru îl afirmă acelși Sfânt Ierarh Vasile cel Mare: ,,Prin faptul că, din cauza comodității sale, omite să ofere fratelui său ceva de care acela are nevoie – fie în plan material, fie în plan spiritual, iubitorul de sine lasă să se vadă răutatea acestei patimi, al cărei deznodământ este pierzania”, nemulţumirea şi lipsa de recunoştinţă pentru binele primit! Dar, şi multa vorbire, hulirea și osândirea sunt tot consecințe ale iubirii de sine! Cel care a descoperit faptul că este iubitor de sine și a văzut cât rău se ascunde în interiorul său, niciodată nu va osândi sau nu se va ocupa de alții, fiindcă știe că și o sută de ani de-ar trăi în pocăință sau și dacă ar umple râul Iordan cu lacrimile ochilor săi, tot nu va putea șterge zapisul propriilor sale păcate! Deci, cum va osândi unul ca acesta pe altul? Prin lipsa de mulţumire şi prin nerecunoştinţă! Dacă unul este iubitor de sine, nu-și poate vedea boala sa, ci vede numai bolile celorlalți. De aceea, nerecunoştinţa este un păcat greu, care ne îndepărtează de la vistieria milostivirilor cereşti şi a binefacerilor omeneşti. Prin textele Sfintei Evanghelii ne-au fost puse în faţă cele două figuri: recunoscătorul şi nerecunoscătorul, fapta bună şi păcatul. În faţa lor, datoria noastră este de a alege fapta cea bună, recunoştinţa, pe care în orice împrejurare a vieţii s-o arătăm prin cuvânt şi faptă faţă de binefăcătorii noştri. Să fim recunoscători faţă de Părintele nostru ceresc, pentru darurile Sale! Să fim recunoscători faţă de binefăcătorii noştri pământeni, după îndemnul Sfântul Apostol Pavel: „Mulţumiţi tuturor pentru toate…, mulţumiţi celor ce vă fac bine şi vă rugaţi pentru dânşii”, ca să înţelegem că mai ales Părintelui ceresc îi datorăm tot ce suntem, tot ceea ce avem, tot ceeea ce vedem în jurul nostru, toate bunurile materiale şi duhovniceşti, universul cu toate podoabele lui, cerul şi pământul, lumina, aerul, apa, hrana şi căldura, trupul şi sufletul, comoara Sfintei Scripturi, darurile Bisericii şi mântuirea veşnică. La aceste bunuri pământeşti şi duhovniceşti gândind, Sfântul Ioan Apostolul exclamă, plin de admiraţie şi recunoştinţă, în Apocalipsa sa: „Vrednic eşti, Doamne Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci tu ai zidit toate lucrurile şi Voinţa Ta ele au fost şi s-au făcut” (Apoc. 4, 11). Iar, Fericitul Augustin spunea: „Cum nu e aici un ceas, nici o clipă în viaţa mea, în care să nu mă folosesc de binefacerile Tale, Doamne, asemenea nu trebuie nici o clipă în care să nu te am înaintea ochilor mei, în memoria mea, în care să nu te iubesc din toate puterile mele”! Sfânta Biserică, cu toate cântările şi doxologiile ei liturgice, dă slavă şi mulţumire, mai presus de toate, Domnului şi Mântuitorului Hristos, a cărui dumnezeiască viaţă încununată de jertfa de pe Golgota a fost o permanentă şi cea mai desăvârşită şi bineplăcută euharistie sau mulţumire ce s-a adus vreodată Tatălui ceresc. Deci, recunoştinţa şi mulţumirea sunt sentimente nobile ce trezesc în suflete primirea unor binefaceri, a unui dar în faţa unei atitudini binevoitoare, iar, cel stăpânit de aceste sentimente dă dovadă de curăţie şi nobleţe sufletească, de preţuire a binefacerilor, de vrednicie în a primi aceste binefaceri!
Preot CORNESCU Valentin DANIEL, Parohia Menţii din Dos, Borăscu
