Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei, în Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci, la Mănăstirea Tismana a avut loc proclamarea locală a canonizării Sfântului Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana, ca un moment cu profundă semnificaţie duhovnicească pentru credincioșii ortodocși din întreaga țară. Chiar dacă s-a mai spus, parcă simt dorinţa duhovnicească să reamintesc faptul că Stareţul Gherasim Iscu a văzut lumina zilei în comuna Poduri, județul Bacău, în ziua de 21 ianuarie a anului 1912 şi a fost primit de la vârsta de 12 ani ca frate începător la Mănăstirea Bogdana. Cu multă sârguinţă, a studiat la Seminarul monahal de la Mănăstirea Neamț și la cel de la Cernica, apoi a aboslvit Facultatea de Teologie din București. Se spune că ar mai fi făcut încă trei facultăți și cunoștea șapte limbi străine. A fost tuns în monahism la Tismana, a ajuns stareț la Mănăstirea Arnota, la vârsta de numai 25 de ani, apoi a fost trimis în misiune în Transnistria şi la revenire a devenit Starețul Mănăstirii Tismanei într-o vreme tulbure, deoarece a preluat mănăstirea după ce aceasta fusese folosită ca lagăr pentru prizonieri şi a trecut printr-un incendiu devastator în anul 1942. Arhimandritul Gherasim Iscu a fost bibliotecar la Cernica, apoi misionar în Transnistria, iar, în 1943, a fost numit Stareț la Tismana. Urmărit de siguranţa statului, în 1948 a fost arestat, după ce a fost contactat de luptătorii din rezistența anti-comunistă și a ținut o predică anti-comunistă. 
A fost dus inițial la Craiova, apoi la Aiud, Pitești, Gherla și la Canal, la Poarta Albă, iar, după lungi suferințe s-a îmbolnăvit și a fost dus la Sanatoriul din Târgu-Ocna. A trecut la cele veșnice într-o zi de Crăciun, la 25 decembrie 1951, în Târgu Ocna! Starețul Iscu vorbea deseori despre lagărele de sclavi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde mii de oameni mureau din cauza foametei și a maltratărilor, cu precizarea că vestitul canal fusese început sub presiunea rușilor, care vedeau în el un mijloc mai eficient decât cele deja existente de a scoate mai repede produsele românești din țară. Planul înghițea nesățios toate resursele României și, între 1949 și 1953, zeci de mii de deținuți politici și de drept comun au muncit pentru a-l construi. Starețul Iscu fusese la Poarta Albă, una dintre coloniile de detenție, unde douăsprezece mii de oameni, care locuiau în barăci dărăpănate, înconjurate de sârmă ghimpată, trebuiau să sape cu mâna opt metri cubi pe zi. Ei împingeau roabe pe pante prăpăstioase sub amenințarea bătăii gardienilor. Iarna, frigul ajungea la – 25 C, iar apa adusă în butoaie îngheța bocnă. Bolile bântuiau şi mulți deținuți se duceau anume în zonele interzise din jurul lagărelor, ca să fie împușcați. În completarea celor spuse, m-au impresionat profund cuvintele Maicii Stareţe Popescu Antonia, de la Tismana, care a spus: ,,Am întâmpinat cu multă bucurie decizia Sfântului Sinod, la primirea veștii că Arhimandritul Gherasim Iscu este unul dintre mărturisitorii propuși spre canonizare. Părintele Gherasim a fost ultimul stareț al mănăstirii înainte de venirea aici a obștii de maici. Părintele era un erudit, dar totodată, un om practic, întreprinzător, harnic. A slujit Biserica din postura de stareț, de exarh, a fost trimis în misiune în Transnistria în perioada administrației românești şi a lăsat pretutindeni o imagine luminoasă, inclusiv în temnițele comuniste pe unde a trecut (Craiova, Aiud, Pitești, Gherla, Canal, Târgu Ocna), ca o imagine a unui rugător isihast, preot devotat, jertfitor de sine în orice circumstanță”! Maica Stareţă Antonia a evocat modul minunat în care s-a despărțit de lumea aceasta părintele canonizat, mai ales că: ,,Înainte de a muri, a cerut să fie dus la patul torționarului său, care era întemnițat (providențial) în aceeași celulă, pentru a-i spune că îl iartă și îl iubește, pentru a-l spovedi și a-l împărtăși. Știa dinainte că aceea era noaptea mutării sale la Domnul şi le ceruse ca să fie schimbat și pregătit, motivând că nu vrea să lase în urmă un trup neîngrijit! A plecat fără pic de teamă și cu toată nădejdea în mila și dragostea lui Hristos”! În cele din urmă, Monahia Antonia a amintit că Arhim. Gherasim a fost îndreptat la ceruri cu puțin timp îniante de moarte, ca o încredințare despre răsplata care-l aștepta în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini, când mărturisea cu ultimele suflări: «Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi!». Am reţinut în încheiere cuvintele Maicii Satreţe Antonia: ,,Noi, ca obște, îl resimțim ca pe un părinte al nostru și ocrotitor ceresc și așa i ne adresăm adeseori. Și avem toată nădejdea că suntem ascultate! De acum încolo, de aceeași evlavie dau dovadă și pelerinii care sunt impresionați până la lacrimi ascultând povestea morții sale și îl iau ca ajutor și povățuitor spre iertare”, a concluzionat Maica Stareţă Antonia Monahia!
Preot Paroh Ilie AMZUCU, Parohia Urdarii de Jos
