Cu gândul neabătut la Sărbătoarea Învierii Domnului, căutăm cu o neostoită aplecare la speranţe şi bucurii în inimile noastre, ne plasăm în propria extensiune psihologică şi credem doar în ceea ce putem crede despre credinţă. Cu o precizare a lui Albert Camus: „Nu te poţi sili să crezi în Dumnezeu”, când ne facem din căutarea lui Dumnezeu o pasiune a inimii, «amor Dei intelectualis», şansa de a-L găsi este destul de mare prn rugăciune, pentru că El nu poate fi găsit cu forţa, după cum nu poate fi invocat cu patosul disperării din sufletele chinuite de apăsarea păcatului! Mai degrabă, poate fi găsit în dorinţele lipsite de căutări febrile, în pasivitatea revelatoare, în aşteptările îndestulătoare, iar, când ne facem o profesie din găsirea Lui, şansa de a-L întâlni scade proporţional cu siguranţa pusă la temelia regăsirii. Mai bine să cauţi nedumerit, sincer, decât să te prefaci, trufaş, că ai găsit ceea ce căutai, pentru că în credinţă nu te poţi specializa, deoarece fundamentul ei se deprinde din lipsa oricărei specializări! De fapt, în credinţă nu poţi fi decât un începător, iar, când te specializezi, devii parţial confuz! Experienţa sacrului se întemeiază chiar pe o premisă a faptului că poate exista o credinţă experimentală în realul acesta în care trăim! Credinţa îşi caută un precedent în propria speranţă, iar, adevărul, în acest caz, e doar faptul de a putea institui o nouă speranţă ca fiind realitatea însăşi. În credinţă se poate avansa şi cu ceea ce nu ştii, cu neputinţele bine orientate, chiar cu eşecurile previzibile, dar, în plenitudinea ei, credinţa este doar o formă de căutare a Lui Dumnezeu! În actul de credinţă, mai bine să cauţi absolutul abătut în erori, decât să crezi fără să-L cauţi pe Dumnezeu Care este Căutare! De aceea, nu ambiţionez să fiu mai mult decât un biet căutător al Credinţei şi al Lui Dumnezeu, prin munca mea de preot, cu interogaţii şi rătăciri inerente unei asemenea încercări. Desigur, cei care au găsit ceea ce căutau, pot să mă judece, pentru că întotdeauna, Rugăciunea este suma tuturor atributelor pe care omul le poate gândi şi formula! Credinţa vine să umple cu substanţă comuniunea teantropică legată de caracterul uman și divin al divinității, prin atribuirea unor calități umane unor divinități care se subsumează propriului crez! O credinţă explicată este o credinţă epuizată, pentru că Dumnezeu nu citeşte tomuri doctorale, ci doar paginile goale ale sufletului omului care se roagă! Să fim, deci, doritori ca să ne arătăm dragostea ca jertfă pentru aproapele nostru, începând chiar de la cei apropiaţi nouă, căci dacă nu-i iubim pe ai noştri, cum îi vom putea iubi pe străini? Şi atunci Hristos face de dragul nostru minuni, aşa cum a făcut şi cu paraliticul, pentru dragostea pe care au avut-o apropiaţii săi, de dragul credinţei lor în Hristos, iar, Domnul l-a vindecat! Aşa cum a făcut şi văduva din Sarepta Sidonului, când uleiul şi făina nu s-au mai terminat niciodată. Şi, mai mult, murind fiul văduvei, Dumnezeu, prin Prorocul Ilie, l-a înviat (v. I Regi 17,17). Deci, prietenia cu Hristos ne schimbă viața, iar, deşi Domnul Hristos era uneori în fața oamenilor, unii nu au simțit nimic deosebit, atât de împietrite erau inimile lor. Respingerea salvării veșnice este cea mai mare dramă a omenirii, pentru că Dumnezeu vrea să ne facă părtași la lucrarea Lui, să dobândim un caracter ca al lui Hristos. De cele mai multe ori, nici nu ne trece prin minte, cât de mult am rătăcit față de ceea ce așteaptă Dumnezeu de la noi, din cauza, în special, lăcomiei de bani, care ne acaparează mult cu cele lumeşti! Harul lui Dumnezeu ne transformă viața pentru că este cea mai importantă lucrare a noastră. Pentru ca Hristos să crească în noi, ego-ul trebuie să se micșoreze, iar Dumnezeu vrea să ne sensibilizeze, să ne trezească conștiința! Dumnezeu Se descoperă celor care Îl caută, iar, în preajma Sărbătorii Învierii Domnului, misiunea lui Hristos este să ne salveze, iar misiunea noastră este să nu facem ceea ce Hristos nu ar face! Amin.
Preot Paroh, Costinel GAVRILĂ, Parohia Răşina II, Vârful Viei, ŢICLENI
