Omul modern şi postmodern se află astăzi într-o stare de viaţă nefirească după legile omeneşti, dar, upă ridicarea la cer a Maicii Domnului, este posibilă revenirea la viaţa firească, poate chiar şi la cea suprafirească, trecerea de la chip la asemănare, care înseamnă, de fapt, îndumnezeire. Aşadar, suntem chemaţi la transformarea existenţei noastre desfigurate de păcat, iar, acest lucru se poate realiza cu ajutorul energiilor divine şi prin propria noastră participare, mai ales că această transfigurare nu este uşoară, fiindcă necesită osteneală, jertfă, luptă şi, mai bine spus, credinţă! Ca preot de mir, consider că este o lucrare dificilă, pentru că veşmintele decăderii şi împietririi noastre căpătate ca răsplată pentru întunecarea minţii, ne-au adus în situaţia de a trăi un mod de viaţă nefiresc şi care, totuşi, ni se pare că este firesc în starea decăderii în care ne aflăm! Ca urmare, se impune o imensă luptă pentru transfigurarea omului, care nu se limitează doar la suflet, deoarece, după cum ştim, omul este alcătuit din trup şi suflet. În vremea postului, a privegherii şi a rugăciunii, trupul trebuie şi el să participe la acest drum spre îndumnezeire, deoarece şi el trebuie mântuit pentru că această luptă implică atât trupul, cât şi sufletul omului! Se cunoaşte bine ceea ce a spus Hristos că ,,duhul este râvnitor, dar trupul este neputincios” (Matei 16,41). Le spun credincioşilor mei că de multe ori simţim că sufletul nostru tânjeşte după comuniunea cu Dumnezeu, dar întâmpină dificultăţi din cauza reacţiilor trupului, mai ales că sufletul se poate căi relativ uşor, dar trupul are nevoie de timp pentru a-l urma. De aceea, dacă ne limităm lupta doar la suflet şi nu o ducem şi cu trupul, prin postire, se poate ajunge la un impas cu consecinţe traumatizante, iar, acest fenomen este binecunoscut asceţilor care se supun acestei sfinte practici. De aceea, numeroase tropare închinate marilor asceţi pun accentul pe trei mari virtuţi, care reprezintă, în acelaşi timp, şi arme duhovniceşti: postul, privegherea şi rugăciunea. 
Observăm că pentru a ne face vrednici de primirea darurilor duhovniceşti, trebuie să conlucrăm cu Dumnezeu şi să demonstrăm prin viaţa noastră cumpătată dorinţa de a căpăta toate darurile duhovniceşti care sunt roade ale sinergiei: Dumnezeu – om, în sensul că Dumnezeu este Cel ce lucrează, iar omul este cel ce acceptă conlucrarea cu Atotputernicul! De bună seamă, leneşul nu poate primi daruri duhovniceşti, care sunt primite numai prin post, priveghere şi rugăciune. Toţi sfinţii Bisericii pun accentul pe valoarea acestor virtuţi, e dificil să asociezi o inimă înfrântă şi smerită, cu durere şi căinţă, şi la care se ajunge prin tristeţea cea după Dumnezeu, cu postul, privegherea şi rugăciunea cu inimă înfrântă care adună mintea risipită! Ca preot de mir, le spun credincioşilor că starea supremă a rugăciunii se atinge atunci când mintea părăseşte trupul şi lumea şi când devine nematerială şi fără formă în timpul rugăciunii, aşa încât să poată fi îndepărtată de la toate frământările trupului. Adică, altfel spus, în cazul rugăciunii este necesar ca mintea să părăsească trupul care este permanent subevaluat într-o manieră filosofică, de nuanţă platonică! Iar, dacă rugăciunea neîncetată ar arăta aşa, atunci nu ar exista nimeni care să se roage şi cei ce ajung la această stare rară sunt dintre cei mai rari cu putinţă! La vremea postului, rugăciunea cuprinde exhaustiv înţelesul şi semnificaţia teologică a nepătimirii, care nu înseamnă modificarea laturii simţitoare a sufletului, aşa cum învăţau stoicii şi alţi filosofi, ci, transfigurarea ei. Frica de Dumnezeu este începutul desăvârşirii umane. Această teamă dumnezeiască nu suprimă latura simţitoare a sufletului, ci o înalţă spre o lucrare iubită de Dumnezeu şi dă naştere la mântuitoarea frângere a inimii şi la binecuvântata căinţă, «baia» iertării, altfel spus, lacrimile pocăinţei, prin care se ajunge la naşterea de Sus. Acest plâns curăţitor pe care Dumnezeu îl iubeşte, noi, preoţii, spunem că regenerează omul şi îl îndumnezeieşte. În concluzie, cel mai mare botez după Taina Botezului îl reprezintă activitatea comună a laturei simţitoare a sufletului şi a trupului, de aceea, este un paradox ca sufletul să accepte activitatea comună a laturei sale simţitoare, precum şi a trupului având drept consecinţă faptul că în această situaţie omul se umple de întuneric şi decade duhovniceşte! În ultimele zile ale Postului «Adormirii Maicii Domnului», putem spune că există energii comune ale sufletului şi ale trupului, care sunt extrem de folositoare pentru suflet, întrucât ele îl eliberează de patimile rele şi induc temeiul de aur al virtuţilor şi iluminarea dumnezeiască!
Preot CORNESCU Valentin DANIEL, Parohia Miluta, Borăscu
