În această lume în care fiecare caută adevărul, dar, întâlneşte minciuna prin cât mai multe like-uri, și în care puterea este adesea confundată cu dominaţia banilor, smerenia rămâne una dintre cele mai mari și mai necesare virtuți. De aceea, Postul care precede Sărbătoarea Nașterii Domnului, ne încredinţează că nu putem ajunge la Betleem cu inima încărcată de mândrie, când păstorii au ajuns în peșteră pentru că erau oameni simpli, iar magii pentru că erau smeriți în căutarea minunilor. Deși puțini o mai pomenesc, și mai puțini o mai caută, smerenia este singura care așează omul în adevăr și îl face capabil să iubească fără reticenţe şi fără prejudecăţi! Pentru că Domnul ne spune limpede: „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11,29), dar, în momentul în care oamenii se ridică unii peste alții, în care funcțiile devin trepte de cocoţare egoist în ierarhia socială, iar cei aflați la conducere uită că înainte de toate sunt oameni, smerenia devine medicamentul spiritual de care avem mai multă nevoie ca oricând. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nu este nimic mai urât înaintea lui Dumnezeu decât omul care se înalță pe sine și îi disprețuiește pe ceilalți”, ceea ce denotă că realitatea ne dovedeşte că acolo unde mândria crește, pacea păleşte, iar relațiile interumane se transformă în confruntări şi dispute, mai ales că se uită prea ușor că funcțiile trec, aplauzele se sting, iar felul în care i-am tratat pe oameni rămâne înscris în sufletul nostru și în memoria celor din jurul nostru. Acolo unde este smerenie se revarsă mila lui Dumnezeu, iar experiența arată că acolo unde sunt predomină mândria, părerea de sine, slava deșartă, omul se izolează, devine rigid, insensibil, egoist şi incapabil să mai vadă chipul lui Dumnezeu în aproapele său. Prin frumuseţea colindelor şi a darurilor, Postul Nașterii Domnului ne oferă prilejul potrivit pentru a vedea smerenia într-un timp al împăcării, al iertării și al dezlegării sufletului de poverile inutile ale rătăcirilor. Pentru că nu putem pune daruri la ieslea lui Hristos, dacă în noi zace neiertarea, nu putem cânta colinde, dacă în inimile noastre avem război, neliniște şi o tulburare a sufletului! Nu se poate dobândi smerenia într-o vreme atât de grăbită și de tensionată şi chiar dacă Sfinţii Părinţi ne arată un drum simplu, dar adânc, noi, trebuie să ne amintim permanent de Dumnezeu și să nu ne atribuim ceea ce este în zadar, să fim ascultători mai mult și să vorbim mai puțin, să ne cunoaștem limitele și să nu ne rușinăm de ele, să ne rugăm pentru cei care ne vorbesc de rău și să nu osândim, să slujim acolo unde instinctul ne îndeamnă să comandăm sau să poruncim. Dacă ne amintim bine, Domnul a spălat picioarele ucenicilor Săi, nu ca să arate slăbiciune, ci, puterea iubirii care nu umilește pe nimeni! Iar Sfântul Efrem Sirul ne învaţă rugăciunea care poate schimba inima: „Doamne, dăruiește-mi să văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu”, ceea ce poate însemna că smerenia nu înseamnă lipsă de demnitate, ci plinătate de adevăr, nu înseamnă tăcere vinovată, ci curaj de a iubi fără a domina, nu înseamnă renunțare la fermitate, ci renunțare la iubirea de sine, la egoism! Ea ne eliberează de nevoia de a impresiona cu orice preţ, de a ne situa deasupra celorlalți, deci, ne învață să fim oameni înainte de toate! Iar, când ne apropiem de Noaptea Sfântă a Crăciunului, când îngerii cântă pacea, copiii colindă pe la case, iar pământul primește pe Pruncul-Hristos, atunci, trebuie să înțelegem că adevărata schimbare începe înăuntrul nostru , iar, dacă vrem să devenim şi mai buni ca să schimbăm ceva în jurul nostru, să începem cu inima noastră! Acolo, în taina unde nu ajunge zarva lumii, se naște smerenia şi, odată cu ea, adevărata libertate Credinţa statornică, adevărată, lucrătoare în iubire, pe care Biserica ne-o împărtăşeşte prin învăţătura lui Hristos şi tradiţia ei de veacuri, ne face să tindem după sfinţenia vieţii în Mântuitorul Iisus Hristos. Fiul Lui Dumnezeu ne-a dat putere, prin lucrarea Sfântului Duh, ca să ajungem la asemănare cu El, chemându-ne la sfinţenie. În acest duh ne vrea Hristos, al sfinţeniei, ca să Se preamărească Hristos în noi. Iar, Voia Lui să o împlinim fiindu-i credincioşi şi ascultători, împlinitori până la clipa cea din urmă, cu precizarea că numai credinţa noastră în Hristos trebuie dovedită prin împlinirea faptelor, căci după Sfântul Apostol Iacob: „Şi diavolii cred” (2, 19) dar voia lui Dumnezeu nu o fac! În concluzie, să fim întăriţi în adevărul mântuitor, statornici în lucrarea binelui, făuritori ai păcii, primind Sfintele Taine, prin care ne îmbrăcăm cu Hristos, ne pecetluim în Duhul lui Dumnezeu, ne unim cu Hristos, primind curăţia şi întărirea vieţii în orice moment, căci fiii lui Dumnezeu suntem, fraţi ai lui Hristos prin credinţa noastră, când suntem chemaţi să fim şi moştenitori ai bunelor fapte folositoare!
Preot Paroh Ilie AMZUCU, Parohia Urdarii de Jos, Gorj
