Prin alcătuirea lui fiinţială, omul poate înțelege că, deși el este în multe feluri mai prejos decât unii și în multe feluri mai presus decât alții, totuși, acestă experiență comună nu e necesar să se facă într-un mod speculativ, pentru că, individual sau împreună, suntem întotdeauna în acealaşi tip de relație cu forțele mai presus decât noi! În biserică şi în credinţă se nasc premisele armoniei personale, de grup și sociale, iar, un om devine ceea ce este numai împreună cu Dumnezeu şi cu oamenii, iar, atunci se naște ideea de slujire a aproapelui. Pentru mine, ca preot de mir, problema slujirii aproapelui este o problema foarte delicată și special prin modul de abordare, mai ales că necesită un cadru de referință mental altruist și un grad ridicat de smerenie. Atunci când slujeșți o cauză, un ideal, o instituție de cult, o persoană, o ființă, trebuie să o faci fără alt interes decât acela de a contribui cu ce poți tu contribui la îndreptarea omului spre Dumnezeu. Slujirea în dimensiunea lui «să faci ce poţi, fă ce-ți ajută Dumnezeu» cum zicea Părintele Serafim Popescu este o și mai bună ilustrare a smereniei în acțiune direct, pentru că nu numai că slujești ceva sau pe cineva, dar devii conștient că toată munca ta şi toată misiunea îndeplinită stau sub semnul hazardului și că, în esență, ești doar coparticipant la slujirea respectivă. Aşadar, pentru mine, ca preot de mir, smerirea prin slujirea aproapelui este probabil una dintre cele mai înalte forme de practică și asceză. La fel ca rugăciunea, singura șansă este să o faci cum poți până o faci cum trebuie, fiindcă ea nu are nici început și nici sfârșit, pentru că nu e om care să nu fi slujit vreodată, chiar și pentru o secundă, de voie sau de nevoie, și nu are sfârșit atâta vreme cât umanitatea există şi va exista! La nivel duhovnicesc, omul este singura făptură care se slujeşte un ape alta, trecând pragul vieții, ca apoi, după pragul morții să fim slujiţi de alţii! Într-un fel sau altul, ne căutăm o viață întreagă slujirea de folos, mai ales că avem o dorinţă firească de a ne smeri pe noi înșine din motive pe care raționalul le ignoră semnificativ! Sufletul nostru caută o stare pe care o știe cumva, de undeva și ar vrea să revină la ea, pentru că o viață întreagă căutăm slujirea ideală, perfectă, prin cea care ni se potrivește cel mai bine dar de foarte multe ori o respingem , dacă raționalizăm și discredităm toate slujirile care ni se înfățișează și ni propun în viață. Separăm cu atenție tulpina de rădăcină şi uităm că doar ceea ce nu ne place, ceea ce credem că noi nu suntem croiți să slujim sau ce nu vrem să facem pur și simplu se află prea departe de altarul bisericii! Vrem familii cum ne-am dori și nu cum ne-a fost dat, vrem locuri de muncă aşa cum am visat și nu cum am găsit, vrem relații cum ne închipuim noi că ar trebui să fie și nu cum le găsim și le trăim zi de zi, suntem într-o goană perpetuă pentru descoperirea a ceea ce înseamnă slujirea perfectă, însă, ratăm slujirile în care suntem în multe momente ale vieții doar preoţi de mir. Dedicația pentru o slujire sau alta sau nevoința de a trece zi de zi pe lângă noi înșine, cum spunea Părintele Teofil Părăian, din păcate, ne lispseşte de multe ori. Hotărât lucru, în slujire se întră prin smerire, și în smerire se intră prin slujire! Doar tebuie să ne decidem să intrăm și să slujim aproapelui pentru a-L sluji pe Dumnezeu! De fapt, zi de zi încercăm și zi de zi ne vine să fugim din fața realității, iar, capacitatea de a sta locului și de a continua în ciuda voinței proprii este de fapt smerenia pusă la încercare. Prin ce vom sluji mai mult oameni, cauze, idealuri, prin aceea, ne vom smeri mai profund și ne vom putea regla și asumarea. Smerirea prin slujire presupune intenția de a-i pune pe ceilalți în valoare, rescunoscând valoarea fundamentală a fiecărui om. Poziționarea mentală în convingerea că în viață ai primit mai mult decât ai dat, nu e simplă, atâta vreme cât auto-îndreptățirea trăiește vie în noi şi ne este greu să-l punem pe altul în valoare, ca să-l slujeșți, ca să-ți asumi anonimatul. Smerenia e un drum anevoios, nu e un eveniment oarecare, iar, slujirea poate fi nevoință care într-o lume în schimbare, o lume în criză, poate să ne mențînă umanitatea intactă, smerită și pregătită pentru cele ce vor să fie în viitor! La fine de august şi de vară fierbinte, să privim în zare, mângâiați de soarele portocaliu al asfințitului, și să ascultăm o voce de dincolo de timp care rostește prin Domnul Iisus Hristos: ,,Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima”, ca un îndemn spre smerenie şi spre mântuire! După ce aţi fost la biserică şi v-aţi exprimat credinţa, vă pot invita să priviți în zare cabinetele de terapie, workshopurile, cursurile, bibliotecile, școlile și semenii noștri dornici să ne ofere feedback, spre înțelegerea și acceptarea de sine și dezvoltare personală fără de sfârșit, dar, fără smerenie! Slujirea întru smerenie constituie piatra de temelie a învăţăturii preotului de mir!
Preot Paroh MILOŞESCU Iulian, Parohia Jupâneşti
