În 1963, la o ședință lunară a Catedrei de Istoria României, a apărut un nou coleg, ,,înalt, chel, cu ochelari”. Era istoricul Constantin C. Giurescu. Eliminat din Universitate în 1948, a fost arestat în iulie 1950, eliberat în iulie 1955, a primit domiciliul forțat în Bărăgan până în noiembrie 1955, când a fost încadrat la Institutul de Istorie, cu sarcina de a inventaria arhiva Domnitorului Al. Ioan Cuza, aflată la Academia Română. Istoricul Constantin C. Giurescu a făcut o cerere către conducerea facultății, solicitând aprobarea pentru a ține un curs opțional cu studenții din anii III și IV, dar Consiliul profesoral nu a fost de acord, însușindu-și punctul de vedere al lui Andrei Oțetea, potrivit căruia Giurescu nu poate face educație comunistă, pentru că era istoric burghez. S-a adresat altor foruri și a obținut acest drept, dar secretarul de partid Nathan Lupu, școlit în U.R.S.S., i-a cerut lui Ioan Scurtu să participe la cursul lui și să-și noteze greșelile ideologice și politice, dar acesta a refuzat, considerând că profesorul, venind la catedră, făcea parte dintr-un plan al P.M.R.-privind desovietizarea țării și întoarcerea la valorile naționale. Rămâi perplex și cuprins de indignare să constați asemenea animozități, antipatii, resentimente și oportunisme la intelectuali care se gratulau reciproc cu calificativele de „învățat” și „savant”.
După doi ani, Ioan Scurtu s-a eliberat de complexul de inferioritate în relațiile cu foștii săi profesori. Spunea că, studiind la bibliotecă și în arhive, a găsit materiale care erau în contradicție cu cele predate la cursul de istorie contemporană. Istoricul insistă asupra Plenarei C.C. al P.M.R din aprilie 1964, planificată când la Moscova se desfășurau festivitățile de aniversare a lui Hrusciov, la împlinirea a 70 de ani. Au participat toți liderii partidelor comuniste din statele membre ale Tratatului de la Varșovia, P.M.R fiind reprezentat de Ion Gheorghe Maurer, care i-a înmânat liderului sovietic un mesaj din partea conducerii P.M.R. În timpul dejunului, conform obiceiului rusesc, se toasta pentru cel sărbătorit. Solicitat să ia cuvântul, Ion Gheorghe Maurer a dat un răspuns spiritual: ”Eu, când mănânc, nu vorbesc”. În „Declarația din aprilie 1964” nu se mai recunoștea supremația Uniunii Sovietice și a P.C.U.S., afirmând dreptul de a promova o politică proprie. Nu pot exista un partid „părinte” și un ‚partid fiu”, ci numai partide egale în drepturi. Postul „Europa Liberă” elogia curajul conducerii de la București și în special al lui Gheorghiu-Dej. Dizidența avea loc și în cadrul CAER, și în cadrul Tratatului de la Varșovia. Erau dezbateri în toată țara referitoare la lucrările Plenarei din aprilie 1964. La Universitate au participat Paul Niculescu Mizil, Mihai Florescu și Florian Dănălache, care a spus: „Am stat sub turci 400 de ani, dar nu ne-au obligat să învățăm limba lor, cum au făcut-o sovieticii, începând cu clasa a IV-a”, Paul Niculescu Mizil a afirmat că sovieticii ne-au cerut „să ne schimonosim istoria”, iar Mihai Florescu s-a referit la faptul că trebuia să susținem că toate marile descoperiri științifice aparțineau cercetătorilor ruși și sovietici. Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a bucurat de popularitate după ,,Declarația” adoptată în aprilie 1964. În epocă se vorbea că a fost otrăvit sau iradiat în timpul unei reuniuni a Pactului de la Varșovia. Stingerea lui la 64 de ani a fost regretată de români, chiar și dintre cei care au fost închiși, considerând că detenția lor a fost impusă de sovietici, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej, odată cu desovietizarea țării, i-a amnistiat în 1962-1964. Toate acestea i-au fost transmise de istoricul Constantin Giurescu.
În funcția de prim-secretar al C.C. al P.M.R. a fost ales Nicolae Ceaușescu, în vârstă de 47 de ani, la propunerea lui Ion Gheorghe Maurer. Istoricul explică pe larg dibăcia, abilitatea, șiretenia lui N. Ceaușescu pentru a prelua puterea. În 1994 Ioan Scurtu l-a vizitat pe Gheorghe Apostol, care i-a detaliat cum s-a rezolvat problema succesiunii lui Dej. Ștefan Andrei i-a dat detalii despre acest aspect. După cum relatează și Mircea Malița într-una din cărțile sale, Elena Ceaușescu, „scorpia”, dorind ca soțul ei să-l înlocuiască pe Gheorghiu-Dej, aflat pe moarte, având în vedere că s-au rostit numele lui Maurer și al lui Drăghici, unul din concurenți fiind și Gheorghe Apostol, s-a dus în grabă la soțiile primilor doi, se împrietenește cu ele, formează un „trio conspirativ” care vor să lanseze soții cu următoarele atribuții: Ceaușescu cu partidul, Maurer cu statul, iar Drăghici cu Internele.
După 1964, România a promovat o politică externă proprie, care s-a bucurat de aprecierea forurilor internaționale, a liderilor politici și a oamenilor de cultură. Este evidentă detașarea României de politica prestată de Uniunea Sovietică și celelalte state semnatare ale Tratatului de la Varșovia. Prezent la Moscova, pentru a participa la întrunirea din 9 iunie 1967, pentru prima dată Ceaușescu se declara împotriva sovieticilor și a susținătorilor acestora privind conflictul dintre Israel și Egipt, pledând pentru o soluționare pașnică prin negocieri, refuză să rupă relațiile cu Israelul. Stabilise relații diplomatice și cu Republica Federală Germania, nefiind pe placul sovieticilor și al acoliților.
La sesiunea extraordinară din iunie 1967 a ONU, consacrată situației din Orientul Mijlociu, Ion Gheorghe Maurer a expus pe larg punctul de vedere al României, diferit de cel al U.R.S.S. şi al celorlalte state din Tratatul de la Varșovia. Pe 19 septembrie 1967, Corneliu Mănescu, ministrul de Externe, a fost desemnat președinte al Adunării Generale a ONU. Era cel dintâi diplomat dintr-o țară socialistă care ocupă această înaltă funcție. În 1990, un om bătrân și pesimist, Corneliu Mănescu i-a relatat lui Ioan Scurtu despre turneul mondial din 1967, i-a spus că avea șansa să ocupe funcția de secretar general al ONU, dar Ceaușescu s-a opus. Ulterior, istoricul a aflat de la Ștefan Andrei, stăpânul secretelor lui Ceaușescu, căruia i se mai spunea și Machiavelli, că a discutat cu Henry Kissinger, secretarul de stat al S.U.A., despre o asemenea eventualitate, iar acesta i-a spus în glumă: „Nu putem fi de acord, că acesta ne cucerește toate femeile frumoase din America”, apoi a venit cu argumentul politic: ,,Nu pot fi de acord cu ministrul de externe al unei țări socialiste semnatară a Tratatului de la Varșovia, fie ea și România, să fie secretar general al ONU. Vrem să fie dintr-o țară nealiniată”.
La Plenara C.C. al P.C.R. din 22-25 aprilie 1968, au fost reabilități: Lucrețiu Pătrășcanu, Ecaterina Arbore, Ștefan Foriș, asasinat în 1946, chiar în sediul C.C. al P.C.R. , Marcel Pauker, de asemenea: Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Miron Constantinescu, Aurel Vijoli etc. Atacurile erau îndreptate împotriva lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a lui Al. Drăghici-secure!, exclus din Prezidiul Permanent, din Comitetul Executiv și din C.C. al P.C.R. La Plenară a participat și procurorul Grigore Râpeanu, în procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu, încheiat cu condamnarea la moarte. Prezidiul i-a cerut procurorului să ia cuvântul. Acesta, cu fața pământie, a spus că primea indicații de la Gheorghiu-Dej, care urmărea direct desfășurarea procesului printr-un fir instalat în sala de judecată.
Politica externă prestată în timpul lui Nicolae Ceaușescu se baza pe un corp diplomatic profesionist format din 1961, când în fruntea Ministerului de Externe se afla Corneliu Mănescu. Erau recruțați din șefii de promoții ai unor facultăți, după care urmau cursuri de specialitate. I s-a propus și lui Ioan Scurtu, dar acesta a refuzat. Documentele semnate de șeful statului erau pregătite din timp, pe durata mai multor luni. Diplomația românească, foarte necesară în zilele noastre, de care țara duce lipsă în circumstanțe internaționale deloc favorabile, era extrem de activă în rezolvarea problemelor internaționale. Bucureștiul devenise un centru al diplomației mondiale, iar Ceaușescu era solicitat să devină mediator în conflictul S.U.A. – China, S.U.A.-Vietnam și din Orientul Mijlociu. În zilele de 14-18 mai 1968, generalul Charles de Gaule a făcut o vizită în România. Această vizită a avut o componentă politică, dar și una economică: în august 1968 a fost prezentat primul automobil „Dacia” construit la Pitești de firma franceză Renault. De Gaulle a recitat versuri din Eminescu și a menționat că trebuia „remediată” împărțirea Europei făcută prin acordul de la Ialta(1945). „Ați știut să vă recâștigaţi libertatea de acțiune în domeniul economic și politic. E un lucru deosebit de îmbucurător că România a putut face asta”-a spus De Gaulle.
În legătură cu evenimentele din Cehoslovacia, Nicolae Ceaușescu, îngrijorat de știrile apărute în mass-media despre întâlnirile, la Moscova, a liderilor din U.R.S.S., Bulgaria, R.D. Germană, Polonia și Ungaria, a trimis scrisori către conducerile partidelor comuniste din țările socialiste și din statele occidentale europene, prin care își exprimă îngrijorarea în legătură cu pericolul unei intervenții militare în Cehoslovacia. În martie 1968, Tudor Jivkov declara: „Suntem obligați să luăm măsuri pentru introducerea ordinii în Cehoslovacia și în România”. O delegație de partid și de stat condusă de Nicolae Ceaușescu a efectuat o vizită în Cehoslovacia în zilele de 15-17 august 1968. Peste trei zile a avut loc intervenția trupelor din cele cinci state: U.R.S.S., Bulgaria, R.D. Germană, Polonia și Ungaria. În cuvântarea rostită în ziua de 21 august 1968, Nicolae Ceaușescu a condamnat energic invadarea Cehoslovaciei. În urma citirii unor documente, Ioan Scurtu a aflat că masarea de trupe sovietice, ungare și bulgare la granițele României și chiar despre unele incidente pe Prut nu au fost simple zvonuri. Mulți colegi ai istoricului au fost concentraţi de la care a aflat că într-adevăr au fost provocări. A citit documente potrivit cărora Departamentul de Stat al S.U.A. era informat, la 23 august 1968, că “sunt indicii ale unor mișcări intense de trupe sovietice și ungare între râul Tisa și frontiera română”. Președintele american Lyndon Johnson a cerut la 30 august 1968 sovieticilor să nu asmute „Câinii războiului”. În ziua de 24 august 1968, Nicolae Ceaușescu a făcut o vizită în Iugoslavia pentru a obține sprijinul lui Tito, în cazul unei invazii sovietice. Prezintă textul cu dialogul dintre cei doi demnitari, Ceaușescu-Tito, înregistrat pe stenogramă. Ioan Scurtu vine cu precizarea că unii politruci, după ’89, au considerat acțiunea lui Nicolae Ceaușescu, privind evenimentele din Cehoslovacia, o adevărată mascaradă.
Atent la evoluțiile politice și la modul cum era prezentată istoria în documentele oficiale, înscris la doctorat în 1966, Ioan Scurtu se implică în viața științifică, în plan preliminar fiind lucrarea de doctorat. ,,Am considerat că activitatea științifică constituie elementul esențial din munca unui cadru didactic universitar. El nu poate fi un transmițător de cunoștințe dobândite prin studiul lucrărilor altora, ci trebuia să fie el însuși autorul unor idei rezultate din cercetarea documentelor și să contribuie la dezvoltarea științei pe care o profesează”, afirmă Ioan Scurtu. Înscrierea la doctorat este precedată de trei ani de studiu la Biblioteca Academiei și la Arhivele Statului însumând peste o mie de fișe. Era începutul activității sale științifice. Teza de doctorat avea următoarea formulare: „Întemeierea și activitatea Partidului Țărănesc (1918-1926)”. Între anii 1966-1969, după ce a studiat la Arhivele Naționale, a urmat periplul la Arhivele Statului pe județe, prilej de a discuta cu personalități implicate în activitatea Partidului Țărănesc. Autorul a primit numai laude din partea comisiei pentru teza de doctorat, însumând 881 de pagini, o adevărată monografie a istoriei Partidului Țărănesc. Tratată exhaustiv, folosind un vast material, în mare măsură inedit, comisia propusă de conducătorul științific, Vasile Maciu, a apreciat că ,,lucrarea depășește cerințele unei lucrări de doctorat”. Va urma
Constantin E. Ungureanu
