Ioan Scurtu, ,,Povestiri adevărate. Memorii”- o carte de excepţie – O viață în slujba muzei Clio, pentru o istorie adevărată (I)

Motto:
„Profesorul Ioan Scurtu și-a desfășurat o mare parte din carieră în deceniile comuniste, când istoria era instrumentum regni pentru guvernanți și când istoricii rămași în România, care nu puteau să publice decât la edituri din România, erau obligați să facă anumite compromisuri. Istoricii buni, însă, nu au făcut compromisuri, ei au acceptat doar anumite cosmetizări de formă, ca să nu-și țină lucrările în sertar toată viața. […] Ioan Scurtu nu a abdicat niciodată de la „misiunea istorică” străduindu-se să se facă lumină pentru un lung șir de promoții de studenți, întru cunoașterea valorilor autentice. Pe un fond de blamări și etichetări cuprinse în „patul lui Procust” al documentelor de partid, profesorul și cercetătorul Ioan Scurtu a evidențiat rolul major al partidelor istorice, a preamărit virtuțile Marii Uniri și a subliniat mereu dezvoltarea fără precedent a României interbelice.” – Ioan-Aurel Pop, președinte al Academiei Române
„Urmăream evoluțiile politice cu ochii și cu mintea tânărului interesat de măsurile adoptate pe plan intern și de statutul internațional al României, dar mai ales pentru a sesiza noile abordări privind istoria românilor.” – Ioan Scurtu

Născut pe meleaguri moldave, comuna Dochia, județul Neamț, la o dată cu semnificație istorică, 27 noiembrie 1940, dată când a fost „tăiat bradul” cel mai viguros al istoriografiei românești, Nicolae Iorga. I s-a dat să trăiască sub mai multe regimuri. În anul 1940 se afla la putere generalul Ion Antonescu, în colaborare cu legionarii conduși de Horia Sima, dar, în ianuarie 1941, generalul i-a înlăturat pe legionari și a rămas singur la conducere, bazându-se pe armată. La 23 august 1944, Antonescu a fost răsturnat și s-a revenit la un regim democratic de scurtă durată, fiind înlocuit cu dictatura proletariatului, la 30 decembrie 1947. A urmat un lung regim socialist totalitar condus mai întâi de Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim- secretar al C.C al P.M.R. (1948-1965), urmat de Nicolae Ceaușescu, secretar general al C.C. al P.C.R.(1965-1989). La 22 decembrie 1989 s-a revenit la un regim democratic. În această perioadă, Ioan Scurtu a fost ,,unul dintre milioanele de români care au trăit ,,sub vremi”.
Acest mare istoric este continuatorul unor personalități ale spiritualității românești născute pe meleagurile captivante, seducătoare, nemțene, dominate de vârfurile vestitului munte, „Ceahlăul”: V.A. Urechia, Constantin Mătasă, Iulian Antonescu, Florin Constantiniu, scriitorul și istoricul Dumitru Almaș, din Negrești, fratele mamei lui Ioan Scurtu, deci nepot. Era visul mamei sale să ajungă învățător sau profesor ca Nenea Tache” (Dumitru Almaș). Cartea „Povestiri adevărate. Memorii”, plină de învățăminte, de informații utile, unele inedite, care are darul de a-l captiva pe cititor, a apărut la Editura „Junimea”, Iași, 2022, în colecția „Historia Magistra Vitae”, în format academic, numărând 610 pagini. Este structurată în șase capitole: De la copilărie la maturitate; Student la Istorie; Coleg cu foștii profesori; Lector universitar; Conferențiar universitar; Urmărind, ca istoric, prăbușirea unui regim politic.
Citind paginile primului capitol, „De la copilărie la maturitate”, prezentate până la cele mai mici detalii, cu un vădit talent scriitoricesc, fiind apropiați ca vârstă, mărturisim că am trăit propria noastră copilărie, într-o localitate rurală. O copilărie umbrită de anii celui de-Al Doilea Război Mondial, când tatăl, concentrat în 1941, este trimis pe front, iar mama a rămas cu doi copii.
Din capul locului, venim cu precizarea că fiecare ,,vârstă” (etapă) din viața sa este prezentată într-o contextualitate istorică, politică. Martor al unor momente politice din copilărie, nu le înțelegea semnificația. Școala primară și ciclul al doilea (gimnaziul) le-a urmat în Dochia sa natală. Început la Bacău, pentru puțin timp, a urmat cursurile Liceului „Petru Rareș” din Piatra Neamț, 1954-1957, apoi Facultatea de Istorie a Universității București(1957-1962). Dovedind o memorie vizuală extraordinară, istoricul Ioan Scurtu realizează portretele profesorilor din liceu și facultate cu lux de amănunte: „Cel mai iubit și respectat era profesorul de istorie Aurelian Rotundu (din liceu). Înalt, roșcovan, cu semichelie, elegant, nu se așeza niciodată pe scaun, la catedră, nici măcar când punea note în catalog. A venit în prima oră cu un „cârțoi” de vreo 800 de pagini, zicând că acesta este manualul vostru. (Era „Istoria R.P.R. Manual pentru învățământul mediu”, sub redacția academicianului Mihail Roller.). Nu pretindea elevilor să-l cumpere, fiind prea scump, mai bine să învețe după notițe. Profesor excepțional, Aurelian Rotundu „și-a asumat riscul de a ne preda „istoria adevărată”. Acest profesor a avut un rol determinant în alegerea profesiei lui Ioan Scurtu.
Mihail Roller, deși nu avea studii de specialitate, a scris manuale școlare și cursuri universitare de istorie, considerat falsificatorul istoriei României, scrisă pe placul sovieticilor. Un subcapitol este intitulat „Profesorii mei-cursuri, seminarii, activități practice”. Cercetând, după 1989, istoria Facultății de Istorie, în urma reformei învățământului din 1948, cadrele didactice aveau proveniențe diferite: din vechiul corp profesoral; transferați, prin desființarea Școlii de Arhivistică; aduși de la Universitatea din Iași și de la Universitatea din Cluj; promovați din învățământul liceal și numiți conferențiari; încadrați pe posturi de conferențiari tineri întorși de la studii în U.R.S.S; cadre universitare provenite din alte domenii; absolvenți de după 1948. Unii erau membri de partid din ilegalitate, alții înscriși în P.C.R. după 1945 (Emil Condurachi).
Și de data aceasta îi caracterizează pe toți profesorii din Facultate, începând cu profesorii și terminând cu asistenții.Exemplu: ,,Cursul de istorie antică universală era predat de profesorul Emil Condurachi. Era un domn plinuț, de statură medie, cu părul sur, lins, dat pe spate, ochi albaștri. Era un orator excepțional; ne reda societatea egipteană, greacă și romană, evocând piramidele, Panteonul, statuile realizate de Fidias, Colosseumul, așa cum le văzuse dânsul la fața locului”. Deși academician, activitatea sa științifică era modestă, fără nicio carte proprie, doar colaborator și coordonator.
Între anii 1949-1953 au avut loc cele mai crunte represalii, a fost distrusă elita politică, economică și culturală. Cei care au realizat Marea Unire au murit în închisori. Era perioada de sovietizare a țării. Vâşinski era emisarul lui Stalin. Au fost arestate „epavele jalnice ale forțelor clasei exploatatoare”, cum le numea Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ioan Scurtu prezintă o listă cu intelectualii de diferite profesii, cu numărul anilor de închisoare: scriitori, juriști, economiști etc., toți „uneltitori contra regimului, a ordinii sociale”. Sunt exmatriculați studenți, „cu manifestări dușmănoase la adresa regimului democrat-popular”, pe data de 18 aprilie 1959,a fost exmatriculat și Răzvan Theodorescu.
După terminarea facultății, Ioan Scurtu a găsit la Arhivele Statului documentul privind ședințele de la Facultatea de Istorie, din aprilie 1959, condusă de Nathan Lupu, școlit în U.R.S.S. Delațiunea era în floare și în rândul profesorilor. Șeful de catedră, Emil Condurachi, despre profesorul Ion Nestor:”reacționar notoriu, cu un trecut foarte greu, hitlerist, prieten și simpatizant al legionarilor”. Biroul de partid a decis scoaterea din învățământ a lui Ion Nestor și a lui Dionisie Pippidi, dar organele superioare nu au dat curs înlăturării acestora.
După anul I, toți studenții de la țară au fost trimiși acasă pentru a-și lămuri părinții să intre în G.A.C. Tatăl lui Ioan Scurtu: „Dacă mai zici o dată sa mă trec la colectiv, să pleci din casa mea!”. Politica represivă de intimidare am trăit-o cu toții. Un bunic al istoricului și un consătean, pentru că nu voiau să se înscrie în G.A.C., au fost ridicați cu un gaz în timpul nopții, fiind amenințati că vor fi deportați în Siberia. După ce au parcurs un drum lung, au semnat cererile de înscriere în colectiv. La o ședință cu activul de partid, desfășurată în 1961, la care s-a discutat despre abuzurile săvârșite în procesul de colectivizare, Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a adresat celor din sală: „Voi pe ce lume trăiți? Voi uitați că în țara asta a avut loc un 1907? Cum vă puteți permite să puneți jugul pe ceafa țăranului?”. Gheorghe Gheorghiu-Dej a căutat să se eschiveze de propriile răspunderi, punând abuzurile pe seama altora, pe care îi dezavua.
A fost trimisă o adresă de la Sfatul Popular din comuna Dochia, la facultate, în care se certifica faptul că părinții studentului Ioan Scurtu, țărani mijlocași, sunt contra înscrierii în colectiv. Marius Ciurel de la Serviciul Cadre de la Universitate i-a înmânat studentului certificatul să facă ce vrea cu el. Ioan Scurtu scrie și despre lupta pentru putere, cum a reușit Gheorghe Gheorghiu-Dej să-i înlăture pe rivalii săi, mai întâi pe Lucrețiu Pătrășcanu, apoi pe Ana Pauker și pe Vasile Luca, ultimii fiind Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi, excluși din Biroul Politic al C.C. al P.M.R., în 1957. Era elogiat liderul partidului, se aplauda și se scanda „Gheorghe Gheorghiu-Dej ne-a scăpat de burghezi”, dar cultul personalității era totuși în limite suportabile. După moartea lui Stalin, începe desovietizarea țării. Între 15 iunie-15 august 1958 are loc retragerea trupelor sovietice din România. În 1959 s-a sărbătorit un centenar de la Unirea Principatelor, pentru prima dată s-a jucat „Hora Unirii” în care s-a prins conducerea de partid și de stat în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Studenții exmatriculați au fost reprimiți la facultate (9 iulie 1961). Pentru studentul Răzvan Theodorescu s-a emis o adresă de la Ministerul Învățământului. „Vi se aprobă reînmatricularea la Facultatea de Istorie a Universității „C.I.Parhon” din București, începând cu anul școlar 1961/1962. Intelectualii arestați au fost eliberați în anii 1961-1962, fără nicio explicație. Procesul de desovietizare continuă. Denumirea orașului ,,Stalin ” a revenit la denumirea Brașov. Bulevardele cu numele ,,Stalin” au fost înlocuite cu personalități românești. În 1963, Catedra de Istorie a U.R.S.S. a fost desființată, a fost desființat Institutul „Maxim Gorki”, care a devenit Facultatea de Limba și Literatura Rusă, transformată în Facultatea de Limbi Slave. Clădirea de pe Calea Victoriei unde funcționa Librăria Cartea Rusă a fost demolată, Muzeul Româno-Rus și-a încetat activitatea, iar sediul a intrat într-un proces de renovare, după care, la redeschidere, a devenit Muzeul Literaturii Române.
Istoricii Andrei Oțetea, C. Daicoviciu și Barbu Câmpina au alcătuit un material, un memoriu-denunț prin care Mihai Roller era acuzat de poziții antinaționaliste și de plagiat.
La terminarea facultății, Ioan Scurtu, prin Ordinul de repartizare, a fost numit pe post de asistent la Institutul Pedagogic din Bacău, dar, în timpul pregătirii militare de 90 de zile, a fost chemat la comandament pentru a primi o adresă de la Ministerul Învățământului prin care trebuia să predea Ordinul de repartizare. Chemat la Cabinetul ministrului, chimistul Ilie Murgulescu, pentru anularea repartizării la Institutul Pedagogic de 3 ani din Bacău, iar începând cu 15 octombrie 1962 a fost încadrat la Facultatea de Istorie a Universității București, ca preparator. „Coleg cu foștii profesori” se intitulează Capitolul al III-lea al cărții. În 1964 se sărbătorește un centenar de la înființarea Universității din București. Catedra a aprobat ca Ioan Scurtu să se specializeze în Istoria Contemporană a României.
Va urma
Constantin E. Ungureanu