Pe 19 aprilie 1971, comisia a hotărât în unanimitate să i se acorde titlul științific de doctor în istorie. După aproape un an, Ioan Scurtu a fost promovat la gradul didactic de lector universitar și a primit dreptul de a conduce lucrări de diplomă. În norma didactică a fost inclusă și participarea la perfecționarea profesorilor de istorie. Efectua inspecții pentru obținerea gradului I în țară și participa în comisiile pentru olimpiadele școlare naționale. De admirat străduința istoricului de a promova istoria numai pe bază de documente, respectându-și profesia: „Culegere de documente și materiale privind istoria României, Decembrie 1918-ianuarie 1922”; „Culegere de documente și materiale privind istoria României, februarie 1938-septembrie 1940”. Să publici o carte, mai ales de istorie, trebuia să treacă prin „furcile caudine”: Consiliul Culturii și Educației Socialiste; Academia „Ștefan Gheorghiu”; Institutul de Istorie „Nicolae Iorga’; Academia de Științe Sociale și Politice; Secția de Propagandă a C.C. al P.C.R. Pentru a scăpa de cenzură, cu mari eforturi, mai adaugă câte un citat din cuvântările lui Ceaușescu.
Așa cum am precizat de la început, fiecare eveniment din viața sa este prezentat într-un context intern politic. Amintește de istoricile vizite ale lui Ceaușescu în S.U.A, 1970 și 1973, când Nixon, președintele Americii, a declarat că „am putea învăța mult de la președintele Ceaușescu, prin înțelegerea atât de profundă a marilor probleme ale lumii, poate contribui la soluţionarea problemelor globale celor mai arzătoare ale omenirii.”
De asemenea, amintește de vizita în Anglia și la Vatican, invitat de Papa Paul al VI-lea, 26 mai 1973. Papa: ,,Permiteți-mi să profit de această ocazie pentru a vă exprima stima noastră. Am urmărit cu mult interes această ultimă perioadă a vieții interne și internaționale a României personificată de Domnia-Voastră.” Prin urmare, era tratat cu mult respect, unele personalități cerându-i sfatul. Importante succese ale diplomației românești în 1974: Piața Comună a acordat României preferințe vamale generalizate; Adunarea Generală ONU a adoptat în unanimitate “Declarația asupra instaurării unei noi ordini economice internaționale”, inițiată de delegația română. O contribuție însemnată la redactarea “Actului final” al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, semnat de șefii de stat din Europa, SUA, Canada la Helsinki, a adus-o diplomația românească. După opinia istoricului Ioan Scurtu, aceste rostiri elogioase au contribuit la formarea cultului personalității.
La o întâlnire cu Leonid Brejnev în Crimeea, demnitarul sovietic a subliniat că „nu există niciun fel de probleme teritoriale între Uniunea Sovietică și România ”, dar Ceaușescu a apreciat că „ este greu de înțeles de ce este nevoie ca la granițele noastre (între Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și România) să mai păstrăm sârma ghimpată”. Brejnev a evitat discuția pe acest subiect.
Tezele din iulie 1971, un program ideologic adoptat în urma vizitelor în China, Coreea de Nord și Vietnam, frânau procesul de liberalizare pe care Nicolae Ceaușescu îl declanșase în 1965. Urmează o campanie de presă privind necesitatea creșterii rolului femeilor în politică. Începând din 1979 se fac noi pași pe calea dezvoltării cultului personalității prin afirmarea politică a Elenei Ceaușescu. Ion Ursu , apreciind activitatea științifică a Elenei Ceaușescu, propune să fie primită în Academia Republicii Socialiste România. Elena Ceaușescu s-a opus propunerii, afirmând că nu e cazul. Atunci Ianoș Fazekaș a reprodus spusele Elenei Ceaușescu: “Eu cred că tovarășa știe mai bine decât noi cum trebuie procedat. Dacă refuză, propun să fim de acord cu dânsa, să nu insistăm”. Atunci Elena Ceaușescu s-a simțit profund ofensată, imputându-i lui Fazecaș că întotdeauna a jignit oamenii. De acord este și Nicolae Ceaușescu cu spusele soției sale. Fazecaș cere să iasă la pensie pe caz de boală. Binențeles că i-a aprobat după ce i-a arătat „meritele”. Elena Ceaușescu, „savant de renume mondial„ era membru al Comitetului Executiv, având în subordine învățământul și știința.
La Plenara C.C. al P.C.R. din zilelele de 25-26 martie 1974, printr-o regie perfectă, are loc debarcarea lui Ion Gheorghe Maurer pentru atitudine „aristocratică” neconformă spiritului muncitoresc. Este pensionat la 72 de ani, după 13 ani de președinție a Consiliului de Miniștri. La Consiliul de Miniștri era pregătită o festivitate prin care pensionarul să fie sărbătorit. Maurer a venit la guvern, le-a spus miniștrilor că „s-a săturat de ei, nu are de spus mai mult” și a plecat. După 1989, a acordat mai multe interviuri în care s-a dezlănțuit împotriva lui Ceaușescu. A murit în 2000, la vârsta de 98 de ani. Din martie 1974, cultul personalității lui Ceaușescu ia proporții. Tot atunci își pierd posturile Corneliu Mănescu și Mircea Malița.
Având în vedere că politica externă a României se bucura de o largă recunoaștere internațională, la Congresul Internațional de Științe Istorice de la San Francisco, desfășurat în august 1975, s-a hotărât ca următorul Congres să se desfășoare la București. Congresul Internațional de Științe Istorice, una dintre cele mai mari reuniuni internaționale, cea mai amplă manifestare a istoricilor găzduită în România, s-a desfășurat în zilele de 10-17 august 1980, la care au participat 2712 delegați din 67 de țări.
Istoricul Ioan Scurtu era considerat un tânăr „harnic” și „curajos”. În mai 1977, Ioan Scurtu a predat Editurii Albatros, director Mircea Sântimbreanu, manuscrisul „Viața politică din România (1918-1944)”. Redactorul de carte, Marieta Croicu, după ce l-a citit, a spus că-i admiră curajul, dar l-a rugat pe director să-l citească și dânsul (manuscrisul). Mircea Sântimbreanu l-a chemat pe autor și, după discuții de 4 ore, i-a spus: „Este o lucrare unicat, îndrăzneață„. O lucrare care se baza numai pe documente. La plecare, Mircea Sântimbreanu , i-a spus în glumă :„Dacă unul dintre noi va fi arestat, să ne asigurăm că celălalt îi va aduce mâncare.” Cartea s-a bucurat de mare succes, a primit premiul Academiei.
Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, ajunși activiști ai C.C. ai P.C.R. au devenit peste noapte„ mari istorici”pentru plagiat. Aceștia au scris o Notă către Nicolae Ceaușescu, acuzând-o pe Emilia Sonea că a dat drumul cărții lui Ioan Scurtu în care „epoca lui Ceaușescu era expediată în câteva rânduri”.
În august 1981, Ioan Scurtu și-a depus dosarul la Ministerul Educației și Învățământului pentru obținerea gradului de conferențiar. Aflând că dosarele au fost trimise spre aprobare Elenei Ceaușescu, deși a avut emoții de respingere, a primit aprobarea și a fost încadrat pe post de conferențiar începând cu 15 septembrie 1981. Ca de obicei, istoricul nu trece cu vederea contextul intern politic. România trecea între anii 1982-1989 printr-o perioadă extrem de grea, era vremea restricțiilor, determinată de hotărârea lui Nicolae Ceaușescu privind achitarea înainte de termen a datoriei externe. După 1989, Ioan Scurtu a aflat de la oficiali ai vremii, Paul Niculescu Mizil și Constantin Olteanu, că a fost o decizie personală a lui Nicolae Ceaușescu.
Obsedat de principiile suveranității și independenței naționale, a intrat în conflict cu principalele instituții financiare, Fondul Monetar Internațional și cu Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Să nu uităm că România a fost prima țară socialistă care a devenit membră a F.M.I. și B.I.R.D., în 1972, iar în 1975 a beneficiat de Clauza națiunii celei mai favorizate, în relațiile cu SUA. Ceaușescu cumulase funcțiile publice ale țării. În timpul Congresului al XI-lea al P.C.R., Gheorghe Cioară a anunțat hotărârea organizației P.C.R. din Capitală ca tovarășul Nicolae Ceaușescu să fie ales pe viață în funcția de secretar general al P.C.R. Propunerea aprobată contravenea statutului P.C.R. Dr. Iulian Mincu , șeful Clinicii de Nutriție și Boli Metabolice a declarat lui Ioan Scurtu că a publicat în 1974 „Tratat de diabetică” și în 1978 „Alimentația rațională a omului sănătos”, în urma unei cercetări întinse pe 10 ani, dar nu este vina dânsului că Ceaușescu a impus restricții drastice. Nicolae Ceaușescu a refuzat oferta S.U.A. de a da credite României. Nicolae Ceaușescu către George Bush, vicepreședinte al S.U.A. , președinte Ronald Reagan: „Nu, n-avem nevoie. Pentru bâlciul pe care ni l-ați făcut nouă pentru cele 73 de milioane de dolari, când noi am pierdut sute de milioane, că v-am împăcat cu chinezii, că atunci când noi n-am rupt relațiile cu Israelul după războiul de 6 zile din 1967 și am pierdut un miliard de dolari în relațiile cu țările arabe, că v-am ajutat cu încetarea războiului în Vietnam. Pământ de vom mânca și nu mai luăm de la voi asemenea credite.”Cultul personalității ia proporții. Gogu Rădulescu, Manea Mănescu și Dumitru Popescu contribuie cel mai mult la evoluția acestui cult: osanale conducătorului iubit primite cu aplauze, ovații, scandări și ridicări în picioare. Acoliții au folosit toată gama superlativelor absolute atribuite geniului de la Carpați. În 1991, generalul Ion Suceavă a publicat fotocopia Diplomei de maturitate obținută de Nicolae Ceaușescu, în care se menționează că aceasta a fost eliberată în urma examenului depus în luna noiembrie 1965 la Școala Medie nr. 10 din București și a Diplomei de Merit eliberată de Institutul de Științe Economice, Facultatea de Economie Generală, ca urmare a absolvirii Examenului de Stat în sesiunea ianuarie 1965.
Prin urmare, Ceaușescu a absolvit facultatea și apoi liceul. Citind o carte de memorii a matematicianului Dinculeanu, stabilit în America, am aflat că l-a meditat pe Ceaușescu trei ani de zile, la fel și pe copiii acestuia, afirmând că era inteligent. Omagiile se adresau atât lui Nicolae Ceaușescu, cât și Elenei Ceaușescu, devenită numărul doi (Cabinetul 2) în ierarhia de partid și de stat. Nicolae Ceaușescu dorea să fie apreciat nu numai ca om politic, ci și ca om de știință.
După 10 iulie 1985, s-a sistat primirea de noi membri în Academia R.S. România, pentru că Elena Ceaușescu a respins listele și toate dosarele ce i-au fost înaintate. La 26 decembrie 1989, o zi după împușcarea soților Ceaușescu, conducerea Academiei, revenită la denumirea Academia Română, și-a recăpătat demnitatea, nemaifiind dependentă de politic. Aceasta a hotărât în unanimitate excluderea celor doi soți.
În continuare, Ioan Scurtu prezintă activitățile didactice și conexe, în calitate de conferențiar. Îndrumarea lucrărilor de diplomă (licență) intră în norma didactică, a fost inclus în comisiile pentru doctorat. A continuat să predea cursul „Probleme fundamentale ale istoriei României”, avea mai multe inspecții speciale pentru gradul didactic I, a făcut parte din juriile olimpiadelor școlare.
Aflăm că Andrei Păunescu, fiul lui Adrian Păunescu, a obținut, pe drept, titlul științific de doctor în istorie cu teza „Scriitori și politica în România. Secolul XX”, iar Marian Munteanu a obținut titlul științific de doctor în specialitatea etnologie și folclor.
Ioan Scurtu denunță campania politică de falsificare a istoriei. În 1983, la adunarea festivă consacrată împlinirii a 50 de ani de la grevele din ianuarie-februarie 1933, s-au prezentat comunicări din care rezultă că Nicolae Ceaușescu a condus aceste greve (fals). Ioan Scurtu a fost chemat de Manea Mănescu și, fără altă introducere, i-a spus că l-a chemat să scrie un material care va fi publicat în ,,Scânteia”, în care să scrie despre ,,Rolul determinant al tovarășului Nicolae Ceaușescu și al tovarășei Elena Ceaușescu în pregătirea și desfășurarea marii demonstrații de la 1 mai 1939. Ioan Scurtu știa că n-au participat și i-a spus lui Manea Mănescu că va consulta documentele. Înfuriat, Manea Mănescu: „Tu ai nevoie de documente, tovarășul Ceaușescu este cel mai autentic document, asta ar trebui să știți voi ăștia de de facultățile de stat!” I-a spus să plece imediat. Conform instrucțiunilor primite, mass-media s-a axat pe „rolul istoric” al lui Nicolae Ceaușescu la 23 august 1944, în acea zi aflându-se în lagărul de la Târgu-Jiu. Va urma
Constantin E. Ungureanu
