Din pildele şi din învăţăturile pline de substanţă proniatoare ale Mântuitorului Iisus Hristos, constatăm că Domnului nu-i prea placeau formulările pompoase, fiindcă nici nu avea nevoie de cuvinte stufoase, nici de adresări ce maschează adesea intenții ascunse, cu atât mai mult, nu este preacucernic, preacuvios, preasfințit ori altfel, ci, este Fiul Lui Dumnezeu şi e suficient, însemnând sfințenia întruchipată și superlativul dragostei, neavând printre apostoli pe cineva care să vină şi să-I mărturisească aceasta spre a fi în acest fel! Nici nu pretinde ca să I se sărute mâna, ori să fie băgat în seamă în adunări și chiar îi critică pe cei care au astfel de înclinaţii, indiferent de statutul și prestigiul lor social. În anii propovăduirii, tot mereu străbat licăriri ale grijii pentru cei năpăstuiţi şi pentru fiecare dintre noi! Adeseori, apostolii înșiși, îl interpelează pe Hristos, fiindcă ei lăsaseră totul pentru Dânsul, dar, totuși, concluzia uneori îi sperie, chiar dacă, în cele din urmă şi ei realizează că veșnicia nu e rodul eforturilor noastre, ci darul Divinului pentru noi, fiindcă devine important să ne pregătim pentru a o primi. Pentru aceasta, trebuie să învățăm să-L iubim pe Dumnezeu, căci aceasta e temelia Mântuirii, iar, pentru a împlini acest lucru, trebuie să începem de jos în sus, ca să reușim să descoperim chipul Său în creație şi în aproapele nostru, deci. să-I oferim dragostea și suportul sufletesc pe care Domnul Însuși îl oferă, să dăm din ceea ce noi nu avem adesea, conștienți că El sădește în noi credinţa care se cristalizează din bucurie, din pace, din liniștea sufletească și din mângâierea tihnită a rugăciunii!
,,Dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte”!
Cu siguranţă, dacă din toate câte avem, vom face milostenie la săraci și vom urma lui Hristos cu viață curată, cu post, cu rugăciune, cu înfrânare, cu priveghere și cu toată lucrarea faptelor celor bune, atunci, ne vom face comoară în ceruri, dar, e greu să-l întâlnim în această viaţă pe cel care poate să ne explice îndeajuns, câtă dreptate are Dumnezeu când ne poruncește în porunca întâia din Decalog: «Să-L iubim cu toată inima noastră cu tot sufletul nostru și cu tot cugetul nostru» (Matei 22, 37; Deuteronom 6, 5). Dumnezeu ne-a dat viață, minte, simțiri și tot ceea ce avem, pe acestea să le punem în slujba Sa, folosindu-le spre cele bune și nu spre a păcătui, pentru că a ne apropia cu chipul nostru de Marele Creator, acest lucru îl putem face privind zidirile Lui, slăvindu-L neîncetat, și depărtând ochii noștri de la orice sminteli și deșertăciuni ademenitoare. Dacă Domnul ne-a dat mâinile, atunci, pe acestea se cuvine să le punem în slujba Lui, nu a diavolului, nu întinzându-le la furturi și desfrânări, ci la faptele cele bune și mai ales la rugăciune și la milostenie. Dacă ne-a dat urechi, pe acestea Lui să le dăm, ascultând cele sfinte, iar nu cântece de desfrânare, pline de vulgaritate, nici vorbe rele de ocară, pentru că ne-a dat gură, dar să nu vorbească nimic din cele ce nu plac lui Dumnezeu, ci să cânte acum colinde și alte cântări dumnezeiești. De asemenea, Dumnezeu ne-a dat picioare, nu să alergăm cu ele pe calea pierzării, ci spre lucrarea celor bune şi folositoare, ne-a făcut pântece, nu ca să-l îmbuibăm cu nesațiul poftelor, ci, să-l hrănim cu măsură și cu înfrânare în vremea postului! Dumnezeu ne-a dat minte spre a-L lăuda, iar nu spre hule şi ocări sau alte fărădelegi, ne-a dat bani spre a-i întrebuința cum se cuvine şi cu măsură, ne-a dat sănătate și putere spre a face cele bune spre Slava Lui, în sfârșit, toate câte avem de la El, ni le-a dat ca să le folosim spre binele nostru și spre slava proniei divine! Ca urmare, nu se cuvine a iubi mai mult pe cele pământești, decât pe Creatorul și Dumnezeul nostru, Care ni le-a dat pe toate cu milostenie, iar, dacă noi uităm de Iubirea Celui ce ne-a făcut și ne-a dat de toate, prea multă nedreptate facem, iubind averile și desfătările veacului și uitând noianul de binefaceri ale Ziditorului nostru! Știm că bogăția este vremelnică şi chiar nestatornică, amăgitoare şi trecătoare, ca să putem înţelege marele păcat al celor care iubesc pe cele vremelnice și trecătoare, mai mult decât pe Dumnezeu cel Preaînalt, Care ne-a dăruit de toate! Bogăția duhovnicească a creștinilor este împlinirea cu sfințenie a poruncilor Sfintei Evanghelii, trăirea în desăvârșită dragoste, iertarea vrăjmașilor, participarea regulată la slujbele bisericii, ascultarea cu evlavie a Sfintei Liturghii în sărbători, Sfânta Spovedanie și Împărtășania cu Trupul și Sângele Domnului, înfrânarea de la orice fel de păcate trupești, blândețea, smerenia și toate celelalte fapte bune, pentru că acestea sunt averea, lauda și cununa creștinilor!
,,Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare”!
Parcurgând toate acestea cu mintea luminată şi cu sufletul înseninat, să renunțăm la averile de prisos care aduc atâta tulburare și robesc inimile slabe, pentru a fi mai aproape cu inima de Hristos, deci, să le urmăm cu statornicie părinților noștri evlavioși și iubitori de Dumnezeu, care erau săraci de averi, dar bogați și tari în credință, în rugăciune și în milostenie! După cum spune înțeleptul Împărat Solomon, Dumnezeu îi dă celui credincios trei daruri: înţelepciune, ştiinţă şi bucurie, însă, celui necredincios, care încearcă să reconstruiască lumea lui Dumnezeu în jurul său, avuţia este una amară: «vânare de vânt» (Ecleziast 2, 26), iar, prin alergarea după vânt, el face referire la activitatea frustrantă, în care păcătosul muncește zi și noapte pentru a strânge bunătăți de care nu se poate folosi decât vremelnic, iar, tocmai acest lucru, mărturisit de către Împăratul Solomon și confirmat și întărit de Mântuitorul Hristos, îl uită oamenii muritori cu atâtea prilejuri, pentru că la Praznicul Naşterii Domnului, nimeni nu poate să mănânce, să bea și să se veselească, dacă uită să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru toate darurile pe care le primește de la El! Numai prin practicarea iubirii frăţeşti, faptele creştinului bun se deosebesc de faptele tuturor celorlalţi semeni şi se recunoaşte adevăratul ucenic al lui Iisus Hristos! Mântuitorul Însuşi, ne cere acest lucru, când zice: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 3, 35), pentru că lipsite de merit sunt toate virtuţile, dacă nu sunt însoţite de iubire, mai ales că prin referire la dragostea lui Dumnezeu şi a semenilor, Sfântul Apostol Pavel a scris cel mai frumos imn al dragostei creştine, când spune: „De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de-aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte! Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte! Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjuieşte, toate le rabdă”, iar, toate acestea sunt cuvinte care nu se pot măsura prin…cuvinte! În concluzie, cu emoţie empatică, să-i iubim pe săraci, pe bătrâni, pe copii și pe văduve și să-i ajutăm cu ceea ce putem, că aceia nu au sprijin de nicăieri, să ne îmbogățim duhovnicește în Hristos, adică, să părăsim păcatele și să adunăm cât mai multe fapte bune, pentru că acestea sunt averea noastră, nădejdea mântuirii noastre, bucuria noastră în Hristos!
Profesor Vasile GOGONEA
