În orice stat care se revendică de drept, democratic, justiţia este proclamată drept una dintre puterile fundamentale, egală şi independentă faţă de celelalte. În realitate însă, această independenţă este adesea mai degrabă o formulă retorică decât un principiu funcţional. În România contemporană, dar nu numai, justiţia pare să fi alunecat periculos spre statutul de anexă a politicului, un instrument utilizat selectiv, în funcţie de interesele momentului. Ideea separaţiei puterilor în stat, formulată încă din secolul al XVIII-lea de Montesquieu, presupune un echilibru menit să prevină abuzul. Când una dintre puteri – cea politică, îşi subordonează justiţia, echilibrul se rupe iar consecinţele sunt grave: erodarea statului de drept, decredibilizarea instituţiilor şi, în cele din urmă, pierderea încrederii cetăţenilor în ideea de dreptate.
Semnele politizării justiţiei sunt multiple şi vizibile. Numirile în funcţiile cheie din sistemul judiciar se fac adesea pe criterii de loialitate politică, nu de competenţă sau probitate morală. Dosarele „sensibile” apar şi dispar în spaţiul public în sincron cu ciclurile electorale, iar unele anchete sunt accelerate sau îngropate în funcţie de utilitatea lor politică.
Justiţia nu mai este percepută ca un arbitru imparţial ci ca un actor implicat în jocul de putere. Mai grav este faptul că această stare de lucruri ajunge să fie nominalizată. Politicienii invocă „respectarea deciziilor justiţiei” doar atunci când acestea le sunt favorabile, iar atacurile la adresa magistraţilor devin arme de campanie. În acelaşi timp, magistraţii, care ar trebui să fie garanţii neutralităţii, ajung să se exprime public în registre ideologice sau să facă jocuri de culise, compromiţând însăşi ideea de imparţialitate.
Cetăţeanul obişnuit este marele perdant al acestui proces. Pentru el justiţia devine imprevizibilă şi inaccesibilă, o instanţă îndepărtată care nu mai apără dreptul ci puterea. Când legea nu mai este aceeaşi pentru toţi, când se încalcă prevederile constituţionale iar verdictul pare să depindă de influenţă, bani sau apartenenţă politică, se instalează cinismul social şi neîncrederea generalizată. A spune că justiţia a devenit o anexă a politicului nu însemană a nega existenţa unor magistraţi oneşti sau a actelor de dreptate autentică. Înseamnă, însă, a constata un fenomen sistemic, întreţinut de un cadru instituţional fragil şi de o cultură politică dominată de interes, nu de principii.
O justiţie vulnerabilă este visul oricărui regim care doreşte să controleze societatea fără a-şi asuma explicit autoritarismul. Recâştigarea independenţei reale a justiţiei nu se poate face prin simple declaraţii sau reforme cosmetice. Ea presupune voinţă politică, autentică, paradoxal, tocmai din partea celor care ar trebui să renunţe la control, presiune civică constantă şi o reconstrucţie morală a ideii de serviciu public. Fără acestea, justiţia va rămâne ceea ce mulţi o percep deja: nu un bastion al dreptăţii ci o anexă convenabilă a politicului.
Când legea încetează să mai fie arbitru şi devine un instrument de putere
Învederăm că în arhitectura democratică, justiţia este chemată să fie garantul echilibrului, instanţa ultimă care apără drepturile cetăţenilor în faţa abuzului. În România ultimelor decenii, această misiune fundamentală este tot mai des pusă sub semnul întrebării. Percepţia publică, susţinută de fapte, nu de simple impresii, este aceea că justiţia a ajuns să funcţioneze nu ca parte independentă, ci ca anexă a politicului.
Politicul şi-a construit din timp mecanisme subtile de influenţă asupra justiţiei. Controlul asupra procedurilor de numire, presiunea mediatică, mesajele publice agresive sau selective la adresa magistraţilor au creat un climat în care independenţa devine o virtute riscantă. În acest context, curajul profesional este adesea penalizat, iar conformismul este recompensat.
La rândul său, sistemul judiciar nu este lipsit de responsabilitate. Tăcerile convenabile, complicităţile discrete şi absenţa unei reacţii ferme la ingerinţele politice au erodat credibilitatea instituţională. Când corupţia la nivel înalt rămâne nepedepsită sau este tratată cu indulgenţă, iar micile abateri ale celor lipsiţi de influenţă sunt sancţionate exemplar se naşte sentimentul unei duble măsuri, incompatibil cu orice noţiune de echitate socială. În lipsa unei justiţii autentice, statul devine o construcţie fragilă, iar cetăţeanul o victimă permanentă. O societate în care justiţia este o anexă apoliticului nu poate fi nici dreaptă, nici stabilă, nici liberă. Mai mult, o justiţie subordonată politicului devine un factor de insecuritate naţională. Statul nu mai protejează cetăţeanul, ci se protejează pe sine şi pe cei aflaţi temporar la conducere. Legea încetează să fie expresia voinţei generale şi devine un scut pentru privilegiaţi. În acest context, democraţia însăşi este golită de substanţă, reducându-se la un ritual electoral lipsit de garanţii reale.
Reabilitarea justiţiei nu poate veni din interiorul unui sistem capturat politic, ci presupune voinţă civică, presupune presiune publică şi o reformă profundă, bazată pe merit, responsabilitate şi transparenţă. Magistraţii trebuie să fie protejaţi de ingerinţe, dar şi traşi la răspundere atunci când încalcă legea sau servesc interese străină de actul de justiţie. Recâştigarea independenţei justiţiei nu este un lux intelectual, ci o necesitate vitală pentru supravieţuirea morală şi instituţională a României. Articolul 124 din Constituţia României consacră independenţa judecătorilor, însă realitatea instituţională demonstrează o discrepanţă între normă şi aplicare, mai ales în ceea ce priveşte mecanismele de numire, promovare şi sancţionare a magistraţilor.
Conceptul clasic al separării puterilor în stat, formulat de Montesquieu, potrivit căruia libertatea politică nu poate exista acolo unde puterea judecătorească nu este separată de cea legislativă şi executivă, este actual şi apare frecvent invocat formal, dar fragilizat în practică prin interferenţe politice indirecte. În cazul justiţiei fenomenul de politizare instituţională se manifestă prin presiuni legislative, control bugetar sau campanii de discreditare a magistraţilor independenţi. Atragem atenţia că slăbirea justiţiei produce un efect de contagiune morală, iar cetăţeanul interiorizează ideea inutilităţii respectării legii şi conformismul civic este înlocuit de neîncredere, apatie sau revoltă latentă.
Dincolo de normele juridice, justiţia are o funcţie morală fundamentală în societate. Atunci când aceasta este compromisă, statul îşi pierde autoritatea etică, iar legea devine un instrument al forţei, nu al dreptăţii. Orice reformă reală a justiţiei trebuie să pornească de la depolitizare, profesionalizare şi transparenţă, nu de la simulacre legislative menite să conserve status quo-ul.
Mircea Tutunaru
