Dacă Eugen Evu scrie o prefaţă la o carte de poezie, apoi aceea/aceasta e musai una adevărată, rezistentă artistic.
Or, Constantin Marafet e un poet pur-sânge. Îi recitesc „La agapă cu Dumnezeu” (Ed. Rafet, Râmnicu-Sărat, 2012, 65 pag.) şi realizeze că-i agreez scriitura, care e una inspirată şi concettistă.
Dar ba transbacovian, ba transfolcloric, poetic se simte, ca-n Heidgger, „un exilat albastru” şi precum Cezar Ivănescu construieşte-n „amiezi de substantive” limbajul să adaste „o oră de tăcere” la o agapă transtemporală.
În umbra „aztecă” a primordiei, autorul unor asemenea nostalgii transmoderniste pendulează între a fi elegiac şi a fi apocaliptic; ca atare recurge, sigur pe uneltele sale, la o dicţiune iar proaspătă, ale cărei imagini terestre cu „vene deschise” îşi abrogă semnele neparticulare întru a le afla pe cele identitare „cu linii de trăsură”; parcele îi torc „firele din graiul mut”, iar în timp ce „graiul este slugă la cabbală”, etc, poetul autentic, vibro-textul, îşi ţine calea lui regală netulburat.
Şi acum atenţie! Deja înarmat cu sculele de trebuinţă, deja fortificat, încetăţeniţi în estetica-i transmodernistă, Constantin Marafet se joacă de-a avangarda, transludic, „pe rând, fragment şi-ntreg”.
Aşteptările-i, dinspre EuroAsia par să-i fi fost rodnice. Se simt în ondulaţia universală a versului său jertfele din altarul unei ucenicii îndelungate dar cu izbânzile de rigoare, căci „frunza din folclor vibrând nervuri de raze visătoare”, iar „Râmnicu e basmul” „într-o acordată gamă /…/ în amvon înalt şi sfânt”.
Cu influenţe dinspre neosimbolism (Din frunză) – căci notele muzicale invocate denotă o atare predilecţie – ori categoric dinspre neomodernism, poetul e un demn „altoi în floare” cu o doctrină în cele din urmă aproape distinctă căci ştie a inventa cuvinte cu sonorităţi orfice de „oh şi ah” (ca-n M.R.P.) neuitând o clipă, totuşi, că „virguliţe cu cagule / ce se dau hierodule” „limba vie bifurcând”; iar danţul său şi jocu-i ludic (adică – repet – transludic) nu-i devreme deloc; dimpotrivă, căci locuirea poetică e „în niciodată”.
De la „basmul biblic” la cel românesc e un pas, pe care, făcându-l cu îndrăzneală, Constantin Marafet se comportă admirabil provocând „schimbarea stalul stagiul textul loja” să mănânce nume şi să bea consoane „c-o ştirbită cheie: necuvinte încrucişate”; în acest sens depistat de mine, „Respiraţie” e o „ars poetica” explicită, reflectată în „fântâni oglinzatoare” şi, concretizată în „versuri surdomute” „înfruntă reflexele zăpezii din topaze” (remarcabilă utilizarea transstilistică a consoanelor r,z, f şi t); sau „întorcând pe dos proverbul”, poetul scontează ca „stemele şi herbul aceleaşi oglinzi să le absoarbă”.
Din postura arhetipală de menestrel, poetul îşi roieşte „drum bun printre iluzii paralele / biet anonim în carne şi în oase”; „sfioasă volta rimelor o salbă / la clasice arpegii aspirante” iar „râsul mov / îl trec într-o metaforă truverii”.
Deci menestrel, truver, poetul „ca o fantomă castă în picioare”, „oglinda dezgolindu-l din pudoare” redactează, de neclintit, „a cerului încăpătoare carte” care îl desparte de moarte, transfinită şi plenipotenţiară. Descifrându-i strat cu strat, căutându-i prundul care-i aparţine, aşteaptă – orizontul de aşteptare e o sintagmă predominantă – „neobositul verb a fi porthart” şi „să se deschidă drumul către sine / pe unde rădăcina l-a umblat”; sensurile identificate de bard „cu morţii mei, o noapte le aprind / înfiorate lacuri în pupile / şi mă întorc cu luna în feştile / la soarele în capăt de colind. // străvechi colind, îl cânt înnegurat / şi-i gust pe limbă tainică presură / cât iese din eclipsa ce-o îndură desprinsa vatră” a limbii române. Intuindu-şi destinul într-o esternitate neîntreruptă, Constantin Marafet sare de la transmodernism la metamodernism fiind iată şi extrem de actual, la curent cu succesiunea rapidă a noilor paradigme metaliterare: „în sărut / metalimbut / face-m-aş un trepied / pe care aezii şed / pe când scriu / ca în sicriu / în cochiliile de jad / protocronic Ţarigrad…” Ca să conchid – cumva pre legea lui Marafet – „iată-vi-l / pe domnul stil / mai uşor decât o carte / când o rimă cere schitul / râmnicean rafaelitul”; estimp „poetul dezleagă rune”, „o metanie de sânge / cade lin / pe albul in / înflorind în poezie”.
