În prima zi de liceu, doamna dirigintă de fizică ne-a spus să scriem pe prima pagină a caietului o propoziție simplă: „O problemă se citește de zece ori și se rezolvă o dată”. Era o lecție despre răbdare, despre înțelegerea mecanismelor din spatele unei ecuații și despre riscul soluțiilor grăbite. Din păcate, decidenții de astăzi – Bolojan et company – par să nu fi știut niciodată acest lucru.
Taxa pe coletele non-UE este expresia unei gândiri fiscale pripite, născute din lăcomie și din iluzia că orice taxă nouă aduce automat bani la buget. Câteva milioane de lei încasate în prima lună sunt prezentate drept succes. Dar economia reală nu se judecă după o lună, ci după efectele în lanț pe termen mediu și lung. Iar aceste efecte încep deja să se contureze.
Statul a mizat pe ideea simplistă că va încasa mai mult punând o taxă fixă pe coletele ieftine din afara Uniunii Europene; o taxă introdusă fără a înțelege pe deplin fluxurile logistice, comportamentul pieței și capacitatea operatorilor de a se adapta.
Economia nu funcționează după ordine administrative, ci își caută mereu cea mai eficientă rută. Când costurile cresc artificial, marfa ocolește. Așa se ajunge la paradoxul actual: volumele nu dispar, dar nici nu mai tranzitează România. Sunt redirecționate prin alte state, unde taxarea este mai predictibilă. Curierii români pierd, aeroporturile pierd, serviciile conexe pierd. Statul spera să umple carul, dar riscă să rămână cu fesul. Exact cum spune vorba veche, ignorată de prea mulți: rarul umple carul, desul umple fesul.
Această taxă nu lovește marile platforme globale, așa cum s-a sugerat în mod convenabil. În realitate, costurile se transferă rapid către consumatorul final, iar lanțul logistic este forțat să se reconfigureze în afara României. Mesajul transmis pieței este unul periculos: regulile se pot schimba peste noapte, fără analiză serioasă și fără dialog real cu cei implicați.
Problema nu este că statul caută venituri suplimentare. Problema este metoda. În loc să repare marile vulnerabilități ale colectării fiscale, se preferă soluții rapide, aplicate în masă, cu efecte colaterale ignorate. Este reflexul unei politici care confundă lăcomia cu eficiența și contabilitatea cu strategia economică.
Politica fiscală nu se face din impuls și nici din nevoia de a raporta rapid „încasări”. Este o problemă complexă, care trebuie citită de zece ori înainte de a fi rezolvată o singură dată. Altfel, vom continua să inventăm taxe, să pierdem volume, să ratăm oportunități și să ne mirăm, an de an, de ce bugetul rămâne tot gol.
Dragoș Ionică
