Lăcomia este un păcat ce constă în pofta nestăpânită a trupului – ,,Noi să ne îmbogăţim în Dumnezeu, cugetându-L, iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El, silindu-ne a gândi şi a iubi ca El, în toate împrejurările vieţii”! (Sf. Arsenie de la Prislop)

Numai Dumnezeu ştie întotdeauna, dacă suntem bogaţi sau săraci sufleteşte, iar dacă răspunsul nostru la constatarea Lui va fi dezamăgitor, poate că e bine să înţelegem priveliştea lumii în care trăim şi să ne străduim a ne îmbogăţi în virtute: «Căci dinlăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările! Numai hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea, când toate aceste rele ies dinlăuntru şi îl spurcă pe om», pentru că viaţa pământească îşi are, desigur, trebuinţele ei fireşti: hrană, îmbrăcăminte, casă şi altele, fără de care ea nu poate exista. E firesc, e o datorie să le cauţi, să munceşti şi să le aduni, dar a lega toată viaţa numai de acestea, a nu te gândi la sufletul şi la trebuinţele lui, a nu te gândi la momentul despărţirii de ele, parcă seamănă cu nebunia vieţii! Mântuitorul Hristos nu este împotriva bucuriilor curate, adică, a bucuriilor ce zidesc şi îl sfinţesc pe om spre a putea gusta fericirea adevărată, de aceea se impune o anumită rânduială în cugetul nostru şi urmarea poveţei Sfântului Apostol Pavel: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor. 10, 31). Unul dintre viciile şi păcatele despre care se vorbeşte în textele sfinte este lăcomia, prin care celui lacom i se pare că viaţa este veşnică! De aceea doreşte să adune cât mai multe avuţii, până când ajunge să creadă că dacă i s-au înmulţit bogăţiile, i s-au înmulţit şi zilele, şi i se pare că dacă este bogat, devine şi nemuritor, crede că dacă are totul din belşug, nu va mai muri niciodată! Dintotdeauna, dar, mai ales în zilele noastre, în jurul celui bogat sunt oameni orbi, şchiopi, ologi, bătrâni fără nici un sprijin şi mulţi copii sărmani, iar, pentru cel milostiv, aceştia sunt mai de preţuit decât toate bogăţiile lumeşti, pentru că ei sunt suflete şi vieţi omeneşti, mărgăritare în veci strălucitoare, dar, care sunt aruncate pentru o vreme în adâncul suferinţelor şi în mlaştina tuturor nevoilor ştiute sau neştiute!

Lăcomia este încălcarea ordinei fireşti, o deviere de la viaţa firească!
Lăcomia este un păcat capital şi constă în pofta nestăpânită a trupului de a mânca şi a bea peste măsură, precum şi în dorinţa de a aduna multe bogăţii. Prin lăcomie, ca şi prin desfrânare, omul se abate de la adevăratul rost al firii şi cade în neorânduieli care îi distrug viaţa, mai ales că este ştiut că organismul nostru are anumite trebuinţe, dictate de imperativul supravieţuirii, care sunt satisfăcute prin anumite alimente de hrană. La animal, instinctul de conservare funcţionează fără devieri şi exagerări, pe când la om, foamea şi setea se pot manifesta ca nişte pofte nesăţioase, în lăcomia pântecelui şi în beţie. Lacomul se dovedeşte mai lipsit de minte decât animalele, căci acestea încetează de a mai mânca şi a bea, dacă s-au săturat, pe când omul stăpânit de lăcomie preschimbă plăcerea ce însoţeşte satisfacerea trebuinţelor fireşti, din mijloc necesar într-un scop al plăcerii şi urmăreşte permanentizarea ei. Lăcomia este şi încălcarea ordinei fireşti, o deviere de la viaţa firească asociată cu dorinţa nestăpânită de acumulare de bunuri, spre a le face izvor al desfătărilor josnice concretizate prin îmbuibare, beţie, desfrâu şi altele. Şi într-un caz şi în altul, lacomul se dovedeşte egoist şi egocentrist, o fiinţă dominată de autosuficienţă, care abuzează de bunurile vremelnice în dauna semenilor şi a propriei şi adevăratei sale fericiri! Lăcomia sub toate aspectele sale privitoare la îmbuibare, beţie, iubire de avuţie şi altele, devine ca un păcat ucigător, exercitând o lucrare de întunecare a sufletului şi a minţii, de aceea, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune: „Luaţi seama de voi înşivă ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi de grijile vieţii şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste” (Luca 21, 34). În consecinţă, lăcomia îi îmbătrâneşte pe cei pe care i-a prins în mrejele ei şi greu îi părăseşte şi devine un păcat greu de înlăturat, iar, cu cât se apropie sfârşitul vieţii pământeşti, această josnică patimă se adânceşte mai mult în suflet. S-au aflat în literatură lacomi gârboviţi, cu puterile sleite, privind deznădăjduiţi la comorile ce rămân în urma lor şi la bunurile de care se despart, iar, scriitorul Honoré de Balzac, în romanul «Eugenie Grandet», povesteşte despre bătrânul Grandet care, fiind în agonie, privea la aurul dinaintea ochilor săi, spunând: „Asta mă încălzeşte”, iar, fiica lui, plângând, a îngenuncheat şi a zis: „Tată, binecuvântează-mă”, însă, el i-a răspuns cu glasul pierdut: „Ai grijă de tot, ai să-mi dai socoteală acolo”, adică, la dreapta judecată a Lui Dumnezeu!

„Omul lacom aţâţă cearta, iar cel ce nădăjduieşte în Domnul va fi îndestulat”
Un remarcabil predicator bisericesc, vorbind cu o înţelepciune exemplificată despre lăcomie, spune că este asemenea iederei, care se urcă pe copaci şi se înfăşoară puternic în jurul lor şi nu-i părăseşte nici dacă se usucă. Într-un singur fel poţi scăpa de ea, dacă îi tai cu cuţitul firele! La fel de greu poate scăpa şi omul de lăcomie, fie că trupul este tânăr sau bătrân, doar când intervine un gând curat şi o hotărâre fermă de a tăia răul din rădăcină, omul se poate salva pe sine. Căci, multe sunt implicaţiile devastatoare consemnate pe filele istoriei din cauza lăcomiei, a patimei generatoare a dorinţei de a avea mai mult decât îţi este necesar şi folositor! Căderea îngerilor, căderea protopărinţilor noştri, pierderea dreptului de întâi născut din partea lui Esau, care şi l-a vândut pentru un blid de linte, trădarea lui Iuda, pedepsirea cu moartea a soţilor Anania şi Safira, constituie doar unele dintre exemplele care ilustrează putreziciunea lăcomiei. Căci, lacomul, oricare ar fi faţa lui şi oriunde s-ar afla, îşi are psihologia lui, un fel deformat de a vedea lucrurile şi devine chiar neplăcut propriei sale familii, se pronunţă împotriva legării de prietenii, devine arţăgos cu vecinii, mizantrop, rău conducător al propriei sale persoane, plin de griji şi cu insomnia maladive! Deşi îmbelşugat cu de toate, lacomul oftează ca un lipsit de cele trebuitoare şi în loc să se bucure şi să fie recunoscător lui Dumnezeu, suspină şi se vaită ca un făţarnic, mai ales că belşugul de roade îi aduce griji şi încurcături de tot felul! Cu adevărat, lăcomia este izvorul tuturor păcatelor şi al răutăţilor, fiindcă din cauza ei piere dragostea frăţească dintre oameni, pământul se umple de hoţi şi ucigaşi, mările de piraţi, societatea de calomniatori şi trădători, familiile se dezbină şi omul se înstrăinează de sine! Pe drept cuvânt, spune înţeleptul Solomon: „Omul lacom aţâţă cearta, iar cel ce nădăjduieşte în Domnul va fi îndestulat” (Pilde 28, 25). În loc de concluzie, am putea spune că ar fi foarte greşit dacă cineva ar crede că Domnul Iisus Hristos osândeşte câştigarea bunurilor materiale, economia şi prevederea, pentru că Mântuitorul are în vedere lipsa de deschidere a sufletului bogatului faţă de nevoile şi necazurile celor din jur, iar, păcatul egoismului, la care se adaugă păcatul lăcomiei şi nebunia de a crede că omul poate aduna pentru sine la nesfârşit, dar, uitând cât e de scurtă şi de nesigură viaţa omenească!
Profesor Vasile GOGONEA