1.Cu nostalgia normalității în sânge
Bucuria de a-l cunoaște în carne și oase pe Dinu Flămând, la Târgu-Jiu, e ca o celebrare a unei mari sărbători (precum, să zicem, cea de azi, de «Rusalii»).
Statutul său de homo transculturalis e deja unul legendar. Îi știam și opera poetică și pe cea de traducător din César Vallejo, comentată de mine într-un «eseu complementar», din Fernando Pessoa, Umberto Saba ș.a.m.d.
În „istoria-mi transmodernistă”, l-am inclus cu un eseu despre ediția bilingvă din „Grădini” (2005) [1]. Voi reveni la momentul potrivit asupra prestației mele criticohermeneutice. I-am comunicat acest lucru cu prilejul lansării acestui masiv tom la a 45-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură „Tudor Arghezi”, în deschiderea Salonului editorial și a podiumului poetic. Mi-a mulțumit și a dorit să citească modesta-mi contribuție interpretativă și transvaluativă.
Dăruindu-mi Corzi/Superstrings, o ediție bilingvă româno-engleză din poeziile sale, i-am promis că o voi lectura imediat, voi elabora un «eseostudiu» și-i voi trimite, cumva, pe vreo cale, textul – ca atare [2].
Volumul (în 275 de pagini) într-un format elegant, bibliofilic, cu o fotografie pe coperta patru a unui Dinu Flămând de pe când era bărbat încă tânăr, cuprinde secțiunile „Tags”, „O neglijență a atenției”, „Amplitudini de probabilitate”, „Grădini”, „Bocitoarele”, „Emigrantul Ulise”, „Nișa”, „Petrarca în gară la Avignon” și… cam atât.
Un om revoltat, moral, cu nostalgia normalității în sânge, Dinu Flămând poate fi inclus în paradigma transdisciplinarității și reconsiderat ca fiind oarecum transpostmodernist prin gravitatea tonului, prin prinderea ideației, prin exemplara rigoare a trăirii complexe, printr-o incisivă expresivitate (cu ascendență în expresionism și în moralismul cel mai abstinent de la răul veacului – n.n., IPB), „altfel decât furând clinamenul epicureic”, cu un stil „presocratic înfipt în chiar fibra destinului”.
2.Neoexpresionismul echinoxist
Când lui Ion Negoițescu i se publică „Scriitori contemporani” în anul 2000, Dinu Flămând avea 53 de ani. Însă, în 1979, Gheorghe Grigurcu scrisese, în „Poeți români de azi”, despre „Apeiron” (1971) și „Poezii” (1974), în capitolul XIV. Poeți tineri, lui urmându-i Adrian Popescu, Ion Mircea, Dumitru M. Ion, Dorin Tudoran, Dan Verona, Mircea Dinescu; azi sunt cu toții niște clasici. Ion Mircea, de pildă, a realizat o excelentă antologie din poezia genialului poet Nichita Stănescu [3], cu o prefață-eseu de senzație, axată pe omul-cuvânt, pe secrete de fabricație, recursul la „imperfecțiune”, scrierea cu voce tare, „objets loufoques”, necuvinte; ori despre teribilul impact cu limbajul (din pricina căruia în clasa întâi de școală a rămas repetent, ca și mine, în micuța școală din Drăgoieștii lui Rică Dogaru, când am refuzat să stau în genunchi pe coji de nuci sparte – n.n., IPB.
Echinoxist, Dinu Flămând dispune de o remarcabilă dexteritate verbală; ba chiar transnarativă întrucât sensibilitatea se fluidizează într-un regim asocianist și metonimic, într-un susur continuu, compact, melodios (muzicaloid adică precum un foc în cazanul orgii arghezieno-dantești) și în subsidiar bacoviene.
În prelungirea lui Ioan Alexandru, o nevroză de adaptare la citadinismul infernal, în care vina de a nu se putea integra lejer în el devine compulsivă și producătoare de stranii viziuni; de poezia-incizie, de „autobuze-metaforă ajunse la capătul liniei și golite repede în depouri sub jetul chimic ce dizolvă literele” într-un neoexpresionism refecundat de „larvele invizibilului imitând dincolo de retină prin somnolență spre văile sunetelor cu ninsori de ploaie”. „Respirație la fereastră, cine linge din palmă ovăzul silabelor?”. Un viu în mort, un mort în viu – este răspunsu-mi la întrebarea poetului care reprelucrează mitul «luceafărului eminescian» – formulă alchimică ce mă încurajează a-mi continua exercițiul analitic al unui program esteticoartistic instilativ în masa poetică.
3.„Aproape ca o tăcere-n vibrație”
Gheorghe Grigurcu îl circumscrie deci pe Dinu Flămând unei structuri urbane; atitudinea este una a mobilității pe scala modelelor reciclate pe fondul de neliniște interogativă corelat cu o expresie subtilă, înscrisă totuși într-o concretețe biografică în care dezrădăcinarea e transbordată în nostos contorsionat infrastructural și translivresc; mă refer la eliberarea de blagianitate prin reconotarea ei (și reconectarea ei) la „întinderile pe care spațiul indiferent și le clinchetește dansând – tremurul întunericului arzând mocnit în cenușa pădurilor de la începutul lumii”; mă raportez și la Paul Celan, cel care recurge la procesul de sublimare, cizelare, rafinare, esențializare, ce implică între altele obscurizarea mesajului, ermetizarea limbajului, deschiderea orizontului către experiențe ale schimbării (de suflu, de spirit, de deprindere, de identitate a vocilor inspiratoare, obținută prin jupuirea măștii heteronimice, până la schelet etc.) [4]
Ferindu-se de emfaza imaginilor prea largi – aprecia tot Gheorghe Grigurcu – Dinu Flămând glisează în grotesc și patologic, schilodind cu voluptate reflexul sensibil al lucrurilor [5]; văzând și el cum o iau cuvintele spre o primejdioasă întunecime rostogolite sub linia de plutire a nopții, mult mai greu îi vine chiar și lui să le înțeleagă siguranța cu care par să înainteze-n retragere, de parcă l-ar bârfi morții; absorbind pe nări linia lor lungă de cocaină; au mișcările larvelor albicioase brusc stârnite în lacurile de peșteri, nu cunosc lumina, trăiesc în adânc fără să fi chemat lanterna scafandrului imperfectă simbioză cu nonrevelația, poezia este anaerobică?”.
Este, poate, dar „claritate a umbrei, înmugurește noaptea în camera solară a lacrimei brusc evaporate”; când e „aproape ca o tăcere-n vibrație” poezia crește în poet „ireversibil scăzând spre substanța radiației ce-și oprește sieși bucuria subită” încât el dă să cânte și să plângă într-un luminos etern sunet.
4.Arta scăpărării cuvintelor
Peisagist pillatianobacovianoblagian uneori, Dinu Flămând reclamă „o posibilă nouă inocență” (ca și Nichita Stănescu – n.n., IPB), „lumina fără ascunzișuri de sub pleoape” – „așa cum prin insomnie trilul unei păsări nevăzute”; „iar directă e senzația de asalt/ cum peisajul s-ar ridica în picioare/ brusc să pășească spre tine/ garduri vii de acacia/ îți/ îți atinge pleoapele și pe crestele lor fibrilațiile tăcerii tale din gât palpită”. Metapoetica demarată în „Corzi/ Superstrings” reculege o intuiție placentară a différancei care nu se prezintă niciodată (adică își amână în permanență prezența, care se rezervă și nu se expune, periculos, niciodată, dar lasă, slavă Domnului! – ceea ce este prezent, în poem, și îl diferanțiază/ diferențiază de altele într-un vid baconskyan. [6]
Ca atare, Ion Negoițescu îi comentează lui Dinu Flămând prima sa carte cu greutate, un fel de redebut înspre zona de referință… europeană, datorită demnității cu care își îndeplinește meseria de scriitor cât și printr-o pregnantă intelectualitate. În „Stare de asediu” deci, valorii morale, Dinu Flămând îi adaugă arta scăpărării cuvintelor într-o conștiință angajată într-o „revoluție” a disciplinei interioare, augmentată de-o tentă academicoumanistă fără stridențe neologistice ci, dimpotrivă, menținându-se într-o „levitație de umbre – vocale susurând în gura tăcerii ce îmbibă toți porii aerului”; dar mereu „ceva adunat din partea secretă a umbrei” din misterul neuitat, iese prin personanță în relieful logosiac și nostosiac, aspect ce-mi reamintește de Upanișadele cu învățătura lor secretă împărtășită doar unor discipoli merituoși, vrednici de ea, de comorile pe care le conține, un pământ înconjurat de apă (vezi Chãndogya – Upanișad). [7]
Teologia umbrei, practicată și de Dinu Flămând, e „împrumutată de la „Evocarea” lui Nichita Stănescu (vezi op. cit. p. 226 – n.n., IPB), unde o „ea” e frumoasă ca umbra unei idei și ca umbra unui gând, între ape, numai această „ea” fiind pământ.
O trăsătură personalizată strălucit este metaforizarea numelor proprii care conferă poeticii lui Dinu Flămând culturalitate, distincție, ispită utopică/distopică/antiutopică, în refracția realului, agresiv, concupiscent la modul „cursei de șoareci și a spaimei râncede”, acuzator al coșmarului de a târî după sine un trup „încurcat în propriile-i odgoane”, „situat în locul pustiit/ al tristeții pustiitor insinuante – ca-n „The Waste Land” a lui T.S. Eliot [8] poem egal valoric cu Ulysses a lui James Joyce . [9] De altfel, Dinu Flămând dă o replică lui Joyce antologică în paradigma uliseană în „Emigrantul Ulise”, text reconstruit de el pe „ruinele reconstituirii”, „dale sparte și litografii spălăcite ale zeilor în imensul imperiu de uitare însămânțată” . [10] „în ironia robustă a timpului” . [11]
5.„Starea de asediu”
(Re)zidită din asemenea „cărămizi secrete”, opera poetică a lui Dinu Flămând pare transcensă de „Cantosurile” lui Ezra Pound ori și de cele „Patru cvartete” eliotiene (vezi „Nișa”, „Bocitoarele”, „Grădini”, Petrarca în gară la Avignon” – n.n., IPB).
Viziunile poetului, în acest sens, apreciază Ion Negoițescu – sunt teribile, cutremurătoare, țin de-un înalt scepticism, „de-o respirație torturată, de un ritm sacadat, gâfâit, tragic”; când se autopersiflează, Dinu Flămând, atins de o subită reverberație, transpiră o spaimă care îl amuțește și îi taie din coate mâinile; iată-l jupuindu-se de invizibilitate, iată-l „cu fruntea culcată pe masă printre merele viermănoase, ascultând foșgăiala lor (a viermilor – n.n., IPB) prin secretele galerii sau privind cum deodată se apropie de pupila sa dilatată viermele-clovn, mesager al inepuizabilei vieți.
Marin Mincu zăbovește la rându-i asupra volumului „Starea de asediu” mai aplicat decât Ion Negoițescu. El sesizează tensiunea adevărată, opțiunea spre real. „Starea de asediu este chiar încordarea interioară prin care realul poate fi transferat în text, poate fi retopit și recuperat în limbaj”[13]. Sentimentul acut al implicării într-un existențialism „ieșit din coloană” dă sens unui sarcasm feroce al unei frazări deturnate de cohorta de convenționalități. Poemul se gândește pe sine (și implicit, acut, se scrie) în măsura în care inerțiile realului sunt corporalizate direct în discursul – cred eu – mai degrabă antiliric; astfel „în miezul miezului se așază contrariul miezului ca un ghem de cifre înmugurite”; „olarul iese pe câmpul lutului său vertical să caute viitorul trecut al formelor”; „chiar din pletele rezonanței extatice moartea își împletește cozile grele”; „rezonanța ironică a secretului știe că și-a păstrat bănuțul speranței”; „iar săgeata spre viitor trasă tot în trecut ajunge cu o melancolie inexplicabilă”, „năucitoarea fractalitate” și „foarfeca metafizică” cooperează ca să inventeze „ecuațiile diferențiale ale iluziei”. Cultivând o „artă poetică inflamantă”, poetul excită creșterea exponențială a razei universului pe firul timpului precum Marcel Proust ori Ștefan Augustin Doinaș.
6.Un clandestin al destinului
Profesorul preferat din anii studenției mele din cetatea Băniei, la Filologia craioveană, Eugen Negrici, în replică la atitudinea mai rece a lui Nicolae Manolescu față de poliglotul Dinu Flămând, e de părere că acesta e adeptul unui naturism constrâns la spiritualizare, la rigidități, glaciale, la o geometrie a echilibrului între intuiție și reflecție. Autorul tratatului „Literatura română sub comunism” [14] identifică în poetica lui Dinu Flămând tehnica „altoiului”, a poetului produs de eveniment; deopotrivă a analizei necruțătoare a propriilor trăiri sufletești, a urmărilor inciziei în trupul său, al corpului străin al istoriei, în stilul Hertei Műller din „Leagănul respirației” [15] ori în cel al lui Ion Caraion din „Cântecul singurei” [16].
Dinu Flămând li s-a alăturat cu succes marilor poeți ai neliniștii, incertitudinii, înstrăinării, ai exilului minat de nostalgie, de îndoielile readaptării; ai tulburării din cauza senzației inadecvării la prezent. Neoexpresionist deci în substanță lirică, poetul își transfigurează exasperarea, tensiunea, vibrația tragică, sentimentul escatologic că materia și-a impus definitiv dominația și că nu te mai poți integra în această lume părăsită de lumină, acuzând crepusculul umanității. Astfel el devine coleg de școală expresionistă românească cu Angela Marinescu, Vasile Vlad, Virgil Mazilescu ș.a.
În „Istoria-mi transmodernistă a literaturii române contemporane” (vezi op. cit. pp. 993-994 – n.n., IPB), la rându-mi i-am remarcat intimismul antiemfatic, fantezia țepoasă, frizând un delir cinestezic, imagismul mizantropic, crud cu sistem bacovian [17] ca și utopismul negativ care-l include într-o familie cu Orwell, Zamiatin, Grossman, Zinoviev, Pasternak, Bulgakov, Goma, Ierunca ș.a.
Comentându-i „Grădini/Jardins” am remarcat o capodoperă „Emigrantul Ulise”, unde Dinu Flămând recurge la transvazări transretorice, la construcții sintactice noi pentru imaginație, la condensări ale triadei imaginativ-afectiv-conceptual într-o literatură de gradul al doilea, marcată de serviciile intertextualității, chiar oarecum și de moștenirea unui Geo Dumitrescu, translată în regimul recuperărilor axiologice ale unor „monstruoase” contribuții ale Umanității la îmbogățirea literară a patrimoniului universal de la Euripide (amintit de poet la p. 36) și până la Dante (citat la p. 47) ori Joyce cu al său roman „Ulise” la care poetul român, plecat în exil la Paris, a venit cu remarcabila-i replică „Emigrantul Ulise”, „totul concentrat”, „sub privirea gratuită a constelațiilor”.
Ca și Ulise, poetul e un „clandestin al destinului” care speră că undeva „pe un țărm provizoriu”, unde ar deprinde „noua limbă ce pune piedică amintirilor în vreme ce pe spinarea obiectelor năpârlește coaja vechilor nume” va fi fericit.
Această capodoperă e o ars poetica a regenerării poeticității nominale „în aceeași placentă… cu excesul lăuntrului său învățându-și ochii pe întuneric să vadă și altă culoare de întuneric, iar apoi chiar un început de lumină nocturnă ce nu mai seamănă defecațiile Infernului”.
Aș putea înțelege că „mama” evocată în „Emigrantul Ulise” e limba română spre care „urcă circuitul secret al melancoliei”, „nimic nu ezită în cuvânt definitiv iar Ithaca (aceasta fiind patria utopică a poetului/a poemului – n.n., IPB) rămâne viitor provizoriu al unui trecut cu clanțe sparte prin care se uită în case luna printre ruinele reconstruirii”; așadar poetica regenerării are drept bază arta reconstituirii unui limbaj vechi și totodată nou, după cum aflăm și din poemul „Bocitoarele”.
De altfel, în poeticitatea întrețesută de Dinu Flămând „aparențele captează răcoarea apelor invizibile”, „apele” fiind de ipso et de facto cele ale literaturii antice grecești, latinești, indiene, egiptene, tibetane, celtice, nordice etc. resuscitate liricoepic de „sub această coajă secretă timpului” [18]
Ion Popescu Brădiceni
BIBLIOGRAFIE
1. Vezi Ion Popescu Brădiceni: Scriitori români contemporani și cărțile lor esențiale. O istorie transmodernistă a literaturii române contemporan; ediția a II-a revizuită și adăugiră; editura Tipo Moldova, Iași, 2023, pp. 993-995.
2. Dinu Flămând: Corzi/Superstrings (Poeme/Poems); traducere în limba engleză de Olga Dunca; editura Ideea Europeană, București, 2007, p. 275.
3. Nichita Stănescu: Invizibilul soare; antologie, prefață și notă asupra ediției de Ion Mircea; editura Corint, București, 2007, p. 225.
4. Vezi Paul Celan: Opera poetică (I+II); traducerea din limba germană de George State; cuvânt înainte de Andrei Corbea; editura Polirom, Iași, 2019, pp. 5-9.
5. Gheorghe Grigurcu: Poeți români de azi, editura Cartea Românească, București, 1979, pp. 477-484.
6. Vezi Jacques Derrida: Scriitura și diferența, traducere de Bogdan Ghiu și Dumitru Țepeneag; prefață de Radu Toma; editura Univers, București, 1998, pp. 12-13.
7. Vezi Cicerone Poghirc (ediție îngrijită, cuvânt înainte și note de…); Cultură și filozofie indiană în texte și studii (1); traduceri din limba sanscrită de Teofil Simenschy; Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p. 39.
8. Thomas Stearns Eliot: The Waste Land; traducere și prefață de Alex Moldovan; editura Paralela 45, Pitești, 2004.
9. James Joyce: Ulise (I+II); traducere și note de Mircea Ivănescu; editura Univers, București, 1974.
10. Vezi Dinu Flămând: op. cit. pp. 218-222.
11. Idem, ibidem, p. 58.
12. Ion Negoițescu: Scriitori contemporani; ediția a II-a, îngrijită de Dan Damaschin; colecția „Cercul literar de la Sibiu”, editura Paralela 45, Pitești, 2000, pp. 212-215.
13. Marin Mincu: Experimentalismul poetic românesc; prefață de Ștefan Borbély, editura Paralela 45, Pitești, 2005, pp. 142-144.
14. Eugen Negrici, Literatura română sub comunism; ediția a III-a revăzută și adăugită, editura Polirom, Iași, 2019, pp. 615-618.
15. Ion Popescu Brădiceni: Reinventarea capodoperei. Arca Metanoia, colecția Opera Omnia publicistică și eseu contemporan, editura Tipo Moldova, Iași, 2016, vezi „Herta Müller față cu tragicul banalului curent și un premiu „Nobel” pentru „Leagănul respirației”, p. 209-221.
16. Ion Caraion: Cântecul singurei / Le chant de l’unique; cuvânt introductiv de Ovid. S. Crohmălniceanu; traducerea poemelor în franceză de Vahê Godel, Margareta Sterian, Jean Malrieu, Alain Bosquet, Jean-Claude Renard, Georges Badin, editura Eminescu, București, 1979.
17. Vezi Dinu Flămând: Introducere în opera lui George Bacovia, editura Minerva, București, 1979.
18. Dinu Flămând: Grădini/Jardins, Ideea Design Print Editură, Cluj, 2005.
