1.Știința arhitextuală
În fața colii albe, am mai mereu trac, pe care numai experiența mă ajută să-l trec neobservat de către specialiști. Cum afirmă și Haruki Murakami, doar scriitorul creativ, cu talent, cu o identitate puternică, cu o sensibilitate și un stil personal, unice, inconfundabile care se întrepătrund cu știința arhitextuală, și se pot mișca liber pe tărâmul imaginației, pe cel al creației, fiind capabile a re-crea mintal lumi întregi, supraveghind totodată întregul cu-n ochi interior critic [1].
Mă dau pe mine însumi ca exemplu, ca să indic nivelul exigenței cu care am decis să examinez scriitura poetică, narativă, metacritică, metapoetică a oricărui autor, nou ori… deja „clasic”, debutant ori ajuns la maturitatea auctorială, de azi, căci am decis să trudesc în continuare la o nouă istorie a literaturii române contemporane, deși, din 2023, când am publicat cea de-a doua ediție a unei „istorii transmoderniste contemporane”, numită cu o doză de narcisist orgoliu „Scriitori români contemporani și cărțile lor esențiale” [2]., n-au trecut decât doi ani.
Evaluând dintr-un asemenea considerent cea de-a cincea carte a Danielei Brâncuși (și cea de-a treia de poezie după „Experiența mea de flutur alb” și „Prințesa Țărm și Val Frumos”), „Fata cu părul albastru” a întrunit sufragiile juriului național și a fost încununată cu cel mai înalt premiu pentru Poezie al Atelierului Național de Poezie și Critica Poeziei „Serile la Brădiceni”, în acest an de grație 2025. Marele Premiu i s-a înmânat la cea de-a XXIX-a ediție a ANPCP „SLB” la începutul lunii octombrie, motiv pentru care am decis să redactez cronica literară de față în termeni canonici; cam în cei ai lui Harold Bloom: ideea de centru, valoarea estetică, standardul cognitiv, lectura capodoperelor (adică intertextualitatea activă – n.m., IPB), o clară „politică a spiritului” cu aură „renascentistă” (deși în apus de postmodernism – n.m, IPB) stranietatea, anticonvenționalismul, raritatea, contrarietatea, anxietatea împlinită a influențelor generate de modelele tutelare, tradiția sfruntată poetic, originalitatea literară, intelectualismul proeminent în limbajul transretoric, aparatul de propagare a vocii poetice (în clinamen muzical, pictural, teoretic, metafizic etc. – n.m., IPB), continuitatea recte discontinuitatea literară, efectul de remodelare a fondului și a formei, doctrina deslușită prin postfigurare, rezistența stilistică la capriciul modei, interioritatea și exterioritatea operei poetice ș.c.l. [3].
2.O doctrină literară autentică
În „Fata cu părul albastru” [4]., poeta Daniela Brâncuș cultivă o rostire impecabilă, făcându-și loc cu grijă lângă poeți „pe muchia cavoului de sticlă din cimitirul de limbaje post-modern”. Această rostire este personificată într-un fluture alb-roz „un pic pătat”. „Cu simțurile tulburate brusc de lacrimi vii” poetei i se pare că sesizează suind prin el un cânt (poundian-eliotian?? – n.m., IPB) mai degrabă neomodern și, prin reînvierea sublimului și sacrului, transmodern.
Culoarea albastră simbolizează infinitul, cerul, perfecțiunea, absolutul, lumea spirituală și dragostea platonică, drept chip al esenței setei de eternitate a sufletului omenesc [5]. Daniela Brâncuș își circumscrie, la rându-i, discursul poeticoliric în ordo amoris, supus exigențelor Erosului născut „în negânditul timpului avânt spre o lumină fermecată vie din umbra facerii cu dor predestinat”.
Facerea ține de poetica scriiturii ca praxis, aceasta la rându-i determinând o poetică. Or Daniela Brâncuș acordă o dublă atenție poemului ca produs; adică deopotrivă ceremonialului instaurării traseului dinspre geneză spre structură și simultan travaliului sintactic grație căruia proiectul inițial se îmbracă în haină teoretică, opțională, semiotică a codurilor normative și rezultatul e o întâlnire de categorii stilistice neîntâlnită în nici o ocurență în care virtualul și realul intră într-un „circuit constitutiv” [6]; a se vedea, în acest sens „Contractual”; „Experiența ultimului lectistern”, „Contratimp”, „Personal”, „În iad”, „Fata cu părul albastru”, unde diada glisează spre triadă, strategic, spre o „poietică” aferentă, care prizează realizarea textului în cursul lecturii în lume și pentru lume a unui ipotetic cititor auctorial simetric creatorului, dar nu identic cu acesta, ci rolul fiindu-i rezervat în actul instaurării unei game infinite de modalități ale receptării. Citez un pasaj din cascadele sale de-o pură, frumoasă, elegantă și inteligentă metaforare heraclitică a demersului poezesc și tot pe atât de filosofică meditație: „Curgea un râu prin fața casei mele/ Era un râu ce scânteia discret/ Și susura cu jale/ Stinsă de poet/ Un râu în care-mi oglindisem multe stele”.
Un relector abil, cultivat evidamente, distinge în acest catren „persan” patru „aspecte” esteticoartistice: curgerea, scânteierea discretă, susurarea metafizică, oglindirea stelelor. Avem desigur schițată o doctrină literară autentică.
3.Taina transcendenței
„Fata-în-albastru” semnifică depărtarea de lumea reală și de viață, aspirația romantică la visare, la fericire; albastru este culoarea care predispune la meditație, grefată pe spiritualitate vie, pe-o imaterialitate transaparentă (de apă, cristal, diamant, azur celest). „Fata-în-albastru” ar putea fi un avatar al fecioarei Maria care, poetic, este considerată „Crinul Albastru”.
Albastrul este totodată drumul pe care realul se transformă în imaginar ori trecerea lui Alice din Țara Minunilor în cealaltă parte a oglinzii, unde „închipuirea însoțește pe cea din vis născută parcă aievea” [7]; sau calea reveriei onirice; dar în poeticitatea Danielei Brâncuș suntem invitați într-un climat al irealității și chiar al suprarealității, sugerând veșnicia liniștită și semeția supraumană precum deopotrivă dorința de puritate și setea de supranatural a gândului universal. Ca atare pare că poeta tocmai a descins din „altă existență sau alt loc”, înfiorată „(re)topindu-se în arhetipul visceral”. „Dar în vâltoarea existențială timpul pesemne se contractă tot mai mult”, iar fluturele se ridică de pe cavoul de oglinzi ușor plutind cu întunericul în sus și-n jos asemenea, cum altfel? – ”luceafărului eminescian”, „printre pulberi stelare rătăcit”.
Pașii iubitei portă rugină pe tălpi și lasă dâre lungi pe covor într-o atmosferă eminesciană (nota bene!), însă urmele i-s parfumate de crini imperiali, simboliști resacralizând ritualul erotic. Dicțiunea poetică e catharctică, de-o gravitate solemnă, supraterestră, vădind consonanța dintre adevăr, moarte și zei, asistată de „blândețea nuferilor lenevind pe nori albi” și de „gânduri aurii cu mireasmă de vise țesute cu stele”. Singurătatea, tristețea, reveria motivantă, melancolia zămislesc poezie; poeta are conștiința că orice produs poetic e un individ viu, hărăzit combinațiilor noi; poeta intuiește această taină a transcendenței: înălțarea omului peste el însuși; dicțiunea-i poetică e organică, este, cum afirmă undeva Novalis, naturală și artificială în doze egale, religioasă și practică și metafizică, lirică și mistică [8].
4.Scenariile personajului intratextual
Scenariul liric al Danielei Brâncuș include, abia disimulat, și ispita autoportretului? E o premisă valabilă, oarecum manieristă, concettistă, adeverită de un sondaj al interiorității de memorie metaforată, metonimizată, în alegorii superioare de talent ingenios-ostentativ care spun „povestea inocenței” scrutând „cetăți de piatră-ncolăcite de ape Adânci Necruțătoare Reci”.
Poeta intră într-un fantezism abstract-ermetic de labirint rupt deja de real grație unor resurectate simboluri: „În labirintul părăsit nu este loc de-nfiorare/ De mizericordie/ de candoare/ Oglinda-ntoarce nopți intense de blestem/ Doar Persefona plânge-ascunsă după jilț/ În ochii fermecați de vrăjitoare”. Eu avertizez că în fața „Vrăjitoriei” transerotice a Danielei Brâncuș orice critic literar, cât de ciufut, depune necondiționat armele, că „iubirea îngerilor” convinge și „un diavol cu suflet bun” care face deseori mult rău și regretă infinit apoi. Asistat de Dumnezeu-Cerșetorul, personajul din acest scenariu dramatic „învață să iubească cum iubește El”, „Suprasensibil Om/ Suprasensibilă Menire/ În zborul absolut de nemurire”.
Acest „metapersonaj” hieratic, este seducător, prin „jocurile spiritului liber”, „fluctuațiile afective ale eului” de „Tânără Parcă” [9]; „poeta de Brădiceni” dansează cu sine ca „ființă, frumoasă de poveste” cu sărutul tragic pe buze al prințului ei ideal, poate rămas pururi o himeră. Erotismul îi este magnetic, androgin, diotimatic, problematic și enigmatic. Cum mi-ar riposta Julius Evola – poate că brădiceneanca execută „un excurs în umanismul pur al culturii”, aferent acestei zone aglomerate, dar mereu inedit prin această aspirație la nemurire prin eros, prin frumusețea ca idee, unde sufletul contemplă lumea divină prin transpunere, exaltare și metafizică și o misteriozofie ezoteretică [10].
Toposurile fiind cele tradiționale: lacul, ceața, Regele pescar, Sfânta Euharistie, regina, Daniela Brâncuș le dezvelește de „vălul arhetipal”, „închipuind ziduri străvezii de amăgiri preconcepute, în jurul trupului arzând reviviscent în vâlvătaia de religii absolute și în țipătul sfâșietor al timpului liturgic”.
Daniela Brâncuși este o Delmira Augustini a Gorjului?
De ce n-ar fi? Mai ales, prin suprastructura-i stilisticoerotică!
BIBLIOGRAFIE
1. Haruki Murakami: Meseria de romancier; traducere din limba japoneză și note de Andreea Sion; editura Polirom, Iași, 2016, pp. 73-74.
2. Ion Popescu Brădiceni: Scriitori români contemporani și cărțile lor esențiale. O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane; editura Tipo Moldova, Iași, 2023, 1690 p.
3. Harold Bloom: Canonul occidental; Cărțile și școala epocilor; traducerea din limba engleză de Delia Ungureanu, prefață de Mircea Martin, editura Art, București, 2018, pp. 5-35.
4. Daniela Brâncuș: Fata cu părul albastru; Editura Eikon, București, 2025, 52 p.
5. Platon: Banchetul (Despre dragoste); în românește de C. Papacostea; Editura de Vest, Timișoara, 1992, pp. 9-88.
6. Irina Mavrodin: Poietică și poetică; editura Univers; București, 1982, pp. 14-28.
7. Lewis Carroll: Alice în Țara Minunilor/ Alice în Țara din Oglindă; traducerea de Frida Papadache; editura Litera, București, 2018, p. 11.
8. Novalis: Între veghe și vis (Fragmente romantice); selecție, traducere, prefață, note și comentarii de Viorica Nișcov; editura Univers, București, 1995, pp. 123-126.
9. Marcel Raymond: De la Baudelaire la suprarealism; traducere de Leonid Dimov; studiu introductiv de Mircea Martin, editura Univers, București, 1998.
10. Julius Evola: Metafizica sexului, cu un eseu introductiv de Fausta Antonini, traducere de Sorin Mărculescu, editura Humanitas, București, 2002, pp. 109-114.
Ion Popescu-Brădiceni
