Motto:
„Făclii de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce iși moaie aripa-n amar,
Atfel ai trecut de al lumii hotar.”
„Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarâmi… orice-ai spune
Peste toate o lopată de țărână se depune,
Mâna care-a dorit sceptrul universului, și gânduri,
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…”
Mihai Eminescu
Primele simptome de boală gravă, la Eminescu, se manifestă în a treia decadă a lui iunie, 1883. Când se întoarce de la Iași, revenind în București, Ioan Slavici notează în „Amintirile sale”: „Nu mi-aduc aminte ca să-l fi văzut vreodată supărat. Acum era oarecum pervertit, se supăra pe toate nimicurile și era mereu preocupat ca nu cumva să fie luat drept smintit. Invitat de Titu Maiorescu la masă, în ziua de 23 iunie 1883, acesta nota în carnetul său: „Și Eminescu, care devine din ce în ce mai alienat. Foarte excitat, sentiment al personalității exagerat(să învețe acum albaneza!), vrea să se călugărească, dar să ramână în București.” În “Însemnări zilnice”, în ziua de 28 iunie 1883, nota: „Astăzi, marți, ora 6 dimineața, o carte de vizită de la doamna Slavici, la care locuiește Eminescu, cu aceste rânduri scrise: „Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, că e foarte rău.” Ioan Slavici era plecat pentru un control medical. Este internat în Sanatoriul doctorului Șuțu, iar Titu Maiorescu asigură plata lunară de 300 de lei pentru spitalizarea poetului. Seara, prezent la masă, la Titu Maiorescu, Caragiale „a izbucnit în lacrimi când a auzit ce e cu Eminescu.”
Printr-o scrisoare, Titu Maiorescu îl anunță și pe tatăl poetului. Joi, 20 octombrie 1883, Eminescu, însoțit de prietenul său, Chibici, și de un gardian de la Șuțu, pleacă la Viena, pentru internarea lui la Sanatoriul de boli mintale, Ober-Dobling, din apropierea Capitalei Austriei. La Viena, a fost întâmpinat de G. Popazu, vărul lui Maiorescu, solicitat de acesta să păstreze legătura dintre Sanatoriu și București.
Într-o scrisoare adresată surorii sale, Emilia, îngrijorată de soarta lui Eminescu, Titu Maiorescu îi scrie: „…toată grija lui, eu, numai eu, am avut-o și numai eu am pus-o la cale. Nimeni nu s-a interesat de el- nici familia și nici cei mai apropiați ai săi.” După o lună, G. Popazu dă primele relații despre starea îmbunătățită a lui Eminescu. În afară de grija ce i-o purta pentru internarea poetului, la Sanatoriu, Maiorescu și-a asumat sarcina de a da publicității primul volum de poezii, Ediția Princeps, Editura Librăriei Socecu, 21 decembrie 1883, în scopul de a-l face cunoscut pe Eminescu marelui public. La sfârșitul lui decembrie, Titu Maiorescu pleacă la Viena, iar pe 1 ianuarie 1884, împreună cu G. Popazu, îl vizitează pe Eminescu, aflat la Sanatoriul de lângă Viena, îi înmânează volumul de poezii, Ediția Princeps. După șase luni de spitalizare, și-a revenit spre bucuria tuturor. În scrisoarea adresată lui Titu Maiorescu, datată 4 februarie 1884, Eminescu îl asigură că „au încetat toate simptomele boalei de care am suferit.”
La data de 10 februarie 1884, ca răspuns, îi trimite o epistolă lui Eminescu, scrisă cu mult tact psihologic prin care îi comunică despre plecarea lui Chibici la Viena să-l scoată din Institut și, la recomandarea medicului care l-a tratat, face o călătorie prin Italia, timp de șase săptămîni, pe cheltuiala junimiștilor. Preocupat de mijloacele financiare, pentru întreținerea sa la Sanatoriu, cu discreție, Titu Maiorescu caută să-l liniștească cu cele scrise în scrisoare „Bine, domnule Eminescu, suntem noi așa străini unii de alții. Nu știi dumneata iubirea și (dacă-mi dai voie să întrebuințez cuvântul exact, deși este mai tare) admirarea adeseori entuziastă ce o am și eu și tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, precum toată lucrarea d-tale literară și politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire cu care noi, toți, prietenii d-tale și nu numai aceștia au contribuit pentru puținele trebuințe materiale ce le reclama situația.” Titu Maiorescu subliniază și reciprocitatea: „Și n-ai fi făcut și d-ta tot așa, din multul-puținul ce l-ai fi avut, când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic la valoarea d-tale?” În aceeași scrisoare: ,,Așadar, fii fără grijă, redobândește-ți acea filosofie impersonală ce o aveai întotdeauna, adaugă-i ceva veselie și petrecere în excursiunea prin frumoasa Italie și, la întoarcere, mai încălzește-ne mintea și inima cu o rază din geniul d-tale poetic, care, pentru noi, este și va rămâne cea mai înaltă încorporare a inteligenței române.”
Pe 27 martie 1884, Eminescu, însoțit de Chibici, revine în țară, se stabilește la Iași, unde este numit subbibliotecar la Biblioteca Centrală. Curând, boala se manifestă din nou și poetul este internat la Spitalul „Sf. Spiridon”. Urmează apoi o cură la Liman, lângă Odessa. Lucrează în continuare la Biblioteca din Iași. În toamna lui 1886 este internat la Ospiciul de la Mănăstirea Neamț. Se mută la sora sa, Henrieta, și este reinternat la Spitalul „Sf. Spiridon”. Continuă tratamentul la Viena și Hall, apoi se reîntoarce la sora sa, Henrieta. Pe 2 martie 1888, Iacob Negruzzi propune votarea unei legi prin care să i se acorde lui Eminescu un ajutor lunar de către stat. Legea este votată în 1889. Kogălniceanu trece la tribună și rostește următoarele cuvinte: „Voi vorbi ca om care pururea mi-am iubit țara mea și națiunea mea. Prin urmare, găsindu-mă acum în mijlocul reprezentațiunei naționale, nu cred că va fi unul aici, în Cameră, care să rămână surd și nepăsător la suferințele acestui mare poet al țării. De aceea, fac apel la Dv. Să votăm cu toții acest ajutor.” Sporadic Eminescu răsfoiește manuscrisele și mai publică poezii în „Convorbiri literare” și participă la apariția revistei „Fântâna Blanduziei”. Veronica Micle îl vizitează la Botoșani și-l determină să se mute la București. Înainte de a cădea „în noaptea cea fără nădejde a nebuniei”, a întâlnit-o la teatru, într-o lojă, pe Mite Kremnitz. Era nespus de fericit și, la rugămintea lui Mite, promite o vizită a doua zi. Este internat la Spitalul Mărcuța din București, apoi este transportat la Sanatoriul „Caritas” al doctorului Șuțu, unde are loc prăbușirea definitivă în noaptea de 15 iunie 1889. „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate pământul românesc. Ape vor seca în albie și pe locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”(George Călinescu).
Ecoul morții poetului de geniu se face simțit în toată presa. În ,,Revista Nouă” a apărut un necrolog impresionant al lui Hasdeu, cel care îl contestase, îl minimalizase pe Eminescu: „El va trăi, deși a murit nebun, vor muri însă pentru vecie, nenumărații înțelepți, cari au lăsat, lasă și vor lăsa totdeauna să înnebunească un Eminescu”. Tot în acest an, în octombrie se dă la tipar a patra ediție a volumului „Poezii”, însoțit de un studiu al lui Titu Maiorescu: „Poetul Eminescu”.
Veronica Micle, iubita lui Eminescu, care ocupă un loc însemnat în biografia poetului, se stinge la 3 august 1889, în chilia unor maici de la Mănăstirea Văratic, unde se autoclaustrase după moartea genialului poet. Dintr-o scrisoare a Veronicăi Micle, datată 30 iunie 1889, adresată publicistei Smara Andronescu-Gîrbea, atunci profesoară la Sinaia, aflăm că printr-o fatală coincidență, tocmai în dimineața morții lui Eminescu, fără să știe, a compus poezia „Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună”, ulterior fiind publicată în „România”, cu titlul „Rază de lună Lui”: „Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!/ Ai zis tu și eu atuncea, când de-a dorului aripe/ Duși de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună/ Noi visam eternitate în durata unei clipe.” În 28 august 1885 Veronica Micle crease următoarea poezie: „Geniul tău planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții/ Și numai din depărtare când și când să te privesc/ Martora măririi tale să fiu pân’ la pragul morții/ Și ca pe-o minune-n taină să te ador, să te slăvesc”. Tot în 1889, pe 14 octombrie, s-a stins și devotata soră, Henrieta.
După autopsie și întocmirea actului de deces, corpul neînsuflețit al lui Mihai Eminescu a fost depus la 17 iunie în Biserica „Sf. Gheorghe Nou”, într-un sicriu deschis, peste care erau depuse coroane din partea Academiei Române, din partea Presei Române, apoi din partea Societății Studențești „Unirea” și a prietenilor. „Catafalcul era de o simplitate remarcabilă, presărat cu flori și ramuri de tei. O singură lumânare de ceară lumina catafalcul, iar lângă ea erau depuse ,,Poeziile” lui Eminescu, „Convorbirile Literare” și „Fântâna Blanduziei.” Serviciul funerar s-a desfășurat cu participarea corului mitropolitan condus de C. Bărcănescu. Mulțimea a fost impresionată când corul a interpretat cântecul de jale cu textul poeziei „Mai am un singur dor”. După necrologul rostit de ziaristul Grigore Ventura, în biserică, sicriul a fost pus într-un car funebru, simplu, îmbrăcat în negru și tras de doi cai. În fruntea cortegiului se afla un singur preot. La biserică și pe parcursul cortegiului funerar se aflau trei foști prim-miniștri: Mihail Kogălniceanu, istoric, diplomat și om politic, prim- ministru(1863-1865), principalul colaborator al lui Alexandru Ioan Cuza, Lascăr Catargiu, președinte al Partidului Conservator(1880-1889), fost prim-ministru, Theodor Rosseti, fratele Elenei Cuza, fost prim-ministru al cărui guvern era format din conservatori și junimiști, junimistul Nicolae Mandrea, generalul George Lahovary, Titu Maiorescu cu soția, Dimitrie August Laurian , Ștefan Mihăilescu, director în Ministerul Învățământului, Traian Demetrescu ,profesori, artiști, ziariști și nedespărțitul său prieten, Alexandru Chibici-Râvneanu. De asemenea, au participat 600 de elevi și de studenți și alți demnitari și fruntași ai vieții publice.
Bărbații erau înveșmântați după o tradiție a vremii, cu redingote negre, cu jiletci, plastroane și toate cele necesare pentru o atare ținută, au mers cu capul descoperit, cu jobenul în mână. Nimeni din partea familiei. A surprins absența lui Iacob Negruzzi. A urmat un scurt popas în fața Universității, în dreptul statuilor lui Ion Heliade Rădulescu și Mihai Viteazul. Poetul a fost elogiat de Dimitrie August Laurian și de studentul Calmuschi. Cuvântul rostit de acest student i-a impresionat pe Titu Maiorescu și pe întreaga mulțime. De la Universitate, convoiul mortuar a continuat pe drumul prin Bulevard, Calea Victoriei, Calea Rahovei, Câmpia Filaretului și Calea Șerban-Vodă, până la Cimitirul Bellu. Aici, studenții Școlii Normale Superioare au luat pe umeri sicriul pînă la mormântul săpat sub un tei la căpătâiul căruia și-a adus ultimul salut doctorul Neagoe, coleg al poetului din timpul studiilor universitare la Viena. Peste 4 zile de la ceremonialul înmormântării lui Eminescu, Titu Maiorescu a trimis o scrisoare surorii sale, Emilia, în care descrie detaliat despre ceremonie, iar în final, îi amintește că va da curs unei dorințe a poetului de a așeza la mormânt o piatră funerară cu chipul lui Eminescu. Lucrarea va fi efectuată de sculptorul I. Georgescu, iar pe piatra funerară se va afla următoarea inscripție: Mihai Eminescu-15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889. Deasupra soclului este așezat, în medalion, chipul de bronz al poetului. Pe fața netezită a pietrei funerare se află săpate versurile: „Reverse dulci scântei/Atotștiutoarea/ Deasupra-mi crengi de tei/ Să-și scuture floarea./ Nemaifiind pribeag/ De-atunci înainte,/ Aduceri aminte/ M-or troieni cu drag.”
După cum se cunoaște, nu de puține ori Titu Maiorescu a fost învinuit, chipurile, că nu l-a prețuit și nu l-a ajutat pe Eminescu, pe măsura geniului său. De fapt, insinuările la adresa lui Titu Maiorescu au pornit de la Mihai Eminescu și I.L.Caragiale, în „Ironie” și „Două note”, deși mai târziu, cel din urmă a regretat. În monumentala monografie „Titu Maiorescu”, apărută în 1940, anul comemorării a unui centenar de la nașterea întâiului mare critic literar, o carte scrisă cu lux de amănunte, Eugen Lovinescu consideră că s-a petrecut o mare injustiție în cazul acesta, dimpotrivă a existat „O prețuire atât de integrală și categorică a lui Titu Maiorescu față de Eminescu”, venind și cu argumente necesare, dând citate din celebra scrisoare datată 10 februarie 1884, trimisă poetului, aflat la Sanatoriul de lângă Viena. De asemenea, Alexandru Paleologu, în cartea sa, ‚Alchimia existenței”, editura Cartea Românească, 1983, se alătură opiniei lovinesciene, în sensul că „Față de Eminescu a fost însă mai mult decât ireproșabil, atent, tolerant, răbdător”(în privința doctoratului, de pildă, sau chiar până și în acea „grea epocă Eminescu” a rivalității în idila cu Mite Kremnitz).
Să încheiem tot cu versuri eminesciene:
,,Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?
Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci;”
Constantin E. Ungureanu
