De multe ori în viață omul spune: starea aceasta trebuie să înceteze! Totodată sunt lucruri cărora nu le-a venit timpul. Scrisul este ocupația omenească ce are cea mai mare inerție astfel că cele ce trebuiesc scrise pot să aștepte, nu că nu se pot scrie, fiindcă nu mai este cenzură după 1989, ci fiindcă va veni vremea când scriitorul va scrie tot ce n-a scris. Mai ales că este vorba aici de scriitorul Cornel Nistea, cel ce nu a făcut niciodată concurență cu starea civilă ci boem, cum stă bine scriitorului, s-a așezat într-o cârciumioară, cu un pahar de cognac înainte și cu o pipă, și muza apărea cu nurii ei îmbietori…
1989, un altfel de an
Până la limpezirea ,,climatului literar,” fiindcă după 1989 lumea scrisului era în criză (trecerea între două orânduiri nefiind un lucru ușor, mai ales cu faptul că trebuia să dispară acea linie ideologică în ceea ce privea literatura în viziunea comunismului, conștient totodată că civilizația, lumea spre care țara se îndrepta nu își dorea să scape de cărți. Ba unii scriitori erau oameni bogați, se făceau filme după cărțile lor. Orlando ar putea fi personaj de film, și trandafirul alb poate fi o intrigă într-un film de Hollywood … asta în care pe unii nu o să-i apuce nostalgia după cenzori! (poate aceștia le-au dat valoare?). O perioadă imaginația autorului a fost ,,interzisă” fiindcă gândise prea mult doar cum să scape de ,,teroare”, a fost o teamă de noutate tematică, de apariții de personaje și de romane de criză, cum au fost numite cele ce trec dintr-o epocă într-alta (1989). S-au scuturat sertare (cam goale) iar scriitorii au recurs mult la autoficționalizare, la jurnal intim, le era teamă de a defini noi situații comice, absurde, tragice, și fiindcă românii simțeau nevoia adevărurilor ascunse (prezentate de scriitori sinceri sau nu) de comuniști (mult istorice), a detabuizării subiectelor tabu, până să se elibereze literatura de realismul socialist și de cenzură, să se contureze sau nu o linie ideologică (de dorit era să nu, să fie ceea ce s-a întâmplat). Nimeni nu făcea un pas critic hotărât, astfel că, eram încremeniți (literatura noastră) într-o situație de râsu’-plânsu’, vorba lui Nichita.
Încrezător în natura perenă a literaturii, scriitorul Cornel Nistea va porni în călătorii utile prin orașe înfrățite.
Vom privi, trăi alături de acesta niște decupaje cinematografice în mișcare (șapte zile în Israel, La Chișinău, Viena-Linz, Passau, Germania, la Paris, cu tot cu Arnsberg-ul, lacrima lui, la Hanovra, Amsterdam, Lille, Paris, în Normandia, la Rouen, Le Havre, la Munchen și Dachau ) dintr-un film circumscris biografiei sale reale, însăși viața autorului.
Cum vor explora românii ființa postcomunism? Natura umană, adevăruri ale unor aspecte sau universul în integralitatea sa tulburătoare? Dar legătura cu istoria? Cum se va face? Ce mituri vor dăinui? Ce mituri vor pieri? Ce va mai fi caracterul latin al românilor? Cum va sonda iraționalul timpul? Ce genuri literare vor eșua? Rȃsu’-plȃnsu’ va merge mai departe? ,,Călătoria” e bună până una-alta cu cele două planuri ale cărții și ale călătoriei – în realitatea imediată și în cea din minte, sedimentată prin lecturi profunde în copilărie și tinerețe ce se întretaie până la contopire și confuzie.
Realitatea imediată? Captivat de impresia pe care o lasă bezna nopții și lumina artificială pe țărmul Mediteranei; la Tel Aviv aura de oriental și modernitate se pune pe amintirile picturilor și icoanelor cu peisaje biblice, apa scumpă, case la fel pentru toți.
Profesorul, redactorul unei reviste, scriitor, secretarul comisiei de cultură din consiliul local Cornel Nistea vizitează școli; vede cum viața în pace rămâne o speranță mereu amânată și greu de îndeplinit în multe locuri, nici pe muntele Tabor unde a avut loc schimbarea la față; donează cărți bibliotecii ,,Alba-Iulia” din Chișinău; limba e singura avere comună a unui popor; principiul vaselor comunicante și sincronismul fără granițe al relației România-Basarabia îl încântă cu firescul ei și așa mai departe, mai departe.
Realitatea din minte (fluxul memoriei) generează suferințe intime: suferă că nu a văzut ritualurile ancestrale ale începutului sabatului; vede cu ochii minții povestea Babilonului; povestea mereu actuală a fiului rătăcitor și că Iisus e omul universal, nu numai evreu. Totodată își amintește, călătorind, cum cele 20 de hectare de pământ în munte ale familiei au compromis definitiv libertatea tuturor din copilăria în care scriitorul a fost copleșit de rapiditatea schimbărilor, de coșmarul lipsei de libertate. Străbătând pusta ungară, își amintește de pământul familiei cedat Ducelui Salanus din Ungaria ce figurează pe 30 de foi de proprietate ale bunicului – 150 de poziții, laolaltă cu scene ale desfrâului din perioada primitivă precreștină. Acestea îi vin în minte când are în față realitatea comico-tragică a fetelor ce fac autostopul tot în Ungaria.
Călătorii de recuperare a identității românilor din ochii celorlalți. Ochii națiilor ce-i cunoșteau
Pentru o corectă validare a perioadei istorice a comunismului românesc, pentru găsirea unor forme de educare actuală și conturarea unei posibile agende culturale de prețuire a valorilor în diversitatea lor națională, autorul pornește să afle ce mai era caracterul latin al românilor? Călătorii de recuperare a identității românilor din ochii celorlalți, ai celor ce-i cunoșteau și nu îi văzuseră de o jumătate de secol face scriitorul nici cu căruța lui Sorescu, nici cu trenul lui Gabriel Chifu, ci, ca un tribut adus comunismului și ideologiei lui, cu mașina Dacia berlină albă pornește să cucerească Vestul.
Nu fuge de obstacole, nici de întrebarea, datorată ideologizării în comunism și a domeniului creației sau mai ales a acestuia: cât vor putea lărgi lumea cu mintea și imaginația și până unde e lumea cu plurivalența ei fascinantă ? care mai sunt posibilitățile de manifestare a omului, care vor ajunge nu în istorie, ci în literatură? ce e imposibil să se întâmple (văzuse destule?). Și nu poate fi vorba de un subterfugiu utilizat de autor, unul cu tentă oficială: circuite prin orașe înfrățite.
,,Călătorii utile prin orașe înfrățite” după poetul Cornel Nistea
Carte fără început și fără sfârșit, fără umor, fără meditații, fără gravitate, cu seninătate fără pretenția că povestirile sunt perle literare… dar talentul tulburător îl însoțește pretutindeni pe autorul cărții, astfel că, de nevoie, am citit cartea în grilă estetică, umblând ostentativ după poetul Cornel Nistea: cu mulții greieri de la Chișinău, pe lângă ,,fetele de pe caii de foc ai lui Attila”, cu ,,dansatorul și pasărea mută din stepă”, cu cântecul rațelor sălbatice la Hanovra și nici mai mult, nici mai puțin decât în ,,lagărul morții de la Dachau” unde vibrează poetic o inimă sensibilă la muzica ce trezește simțurile adormite, la soarele verii ce zâmbește ocrotitor, la chicotul până târziu în noapte a doi parteneri ce se iubesc ce adorm într-un sfârșit, la revederea cu persoane dragi, la bucate din Cuba, Mexic, Japonia, care îl fac să aplaude, la locuințele sociale transformate astfel din cazematele trupelor belgiene de ocupație din Neheim, la o față care devine pământie în timp ce omul povestește despre lacul de acumulare Monhnesee de pe Ruhr, care a avut bazinul bombardat de englezi și a provocat inundații ca în Matioara rusului Rasputin. La a merge pe poteci străbătute cândva de Flaubert, Victor Hugo cu tristețea lui datorată fiicei înecate în Sena, și voi prezenta în continuare poezia care mă însoțește pe foile cărții precum legănarea dulce a Daciei, fiindcă aceea a fost și mașina cu care m-a plimbat prin toată țara tatăl meu. Mintea mea, a unui om născut și crescut în libertățile fără hotar ale Apusenilor; domni misterioși; vulturul care uitase să zboare (ca scriitor nu își putea manifesta liber gândurile și a scris despre un maniac ce aduna „vulture” pe care îi hrănea și când au început să devină o amenințare pentru el le-a dat drumul dar nu mai știau să zboare. Așa s-a simțit autorul după ce s-a înlăturat cuplul dictatorial de la conducerea țării; pe urmele tancurilor germane până la Berlin; rațiunea celuilalt om din mine, cel din trecut, pe care reușeam să-l conving să renunțe să-mi mai pună obstacole în cale; ieșirea din Infern; fetele de pe caii de foc ai lui Attila.
Cetatea Apoulon, scăldată în lumina soarelui dinspre apus; ne-am furișat printre dealurile înverzite ce coborau asemenea unor uriași să se adape în undele Mureșului; în fața noastră se întindea, cenușie, pusta Ungariei; pusta semăna cu Câmpia Scorpiei din poveștile și basmele populare; războiul, un fapt absurd al unor minți obsedate de putere; cum se oglindesc copacii în apa verzuie a Tisei; oamenii se pot înțelege și prin tăcere; să rămână într-un loc uitat de lume; împărăteasa Maria Tereza și supușii ei în al nouălea cer; femeia frumoasă și nefericită ce s-a stins din viață datorită lipsei de iubire și înțelegere, Lili din Hanovra; drumul era călăuzit de steaua polară, apa verzuie devenise brusc plumburie; dinspre crângul de carpeni, fagi și arțari venea un susur ușor.
Este 2023 și scriitorul Cornel Nistea vede că tranziția continuă, încă nu putem să vorbim de avangardă, de școală literară dominantă, dar măcar nu a mai trebuit să suporte desacralizarea valorilor, nici confuzia lor prin asociere și se bucură că e liber și nu mai vrea sacralizat nimicul.
Momentul ,,asumării” călătoriilor a venit în anul 2022, prin publicarea în volum, cartea fiind deja scrisă, deoarece articolele fuseseră găzduite de-a lungul timpului, începând cu 1999, de către revista ,,Discobolul”.
Așa s-a întâmplat fiindcă după ce a călătorit scriitorul Cornel Nistea, a publicat foarte multe cărți. Despre călătoriile sale, scriitorul Cornel Nistea a scris mult din ceea ce avea de scris și a publicat la fel de mult: romanul ,,Inocența Șarpelui”, 2004; „Colonia de vulturi”, nuvelă, 2004; „Papagalii mei adorați”, proză scurtă, 2008; „Ritualul bestiei”, roman, 2009; „Împăratul lupilor”, povestiri pentru copii, 2010; „Caseta cu paradoxuri”, publicistică literară, 2012; „Întâlnirile mele cu Orlando”, roman, 2013; „Jurnal 1977 – 1984”, 2014; „Cornel Nistea în Opinii critice”, 2014; „Ultimul în Eden, proză scurtă, 2015; „Vânzătorul de apă colorată”, proză scurtă, 2016; „Tragismul exilului românesc”, volum de interviuri. Asta fiindcă scrisul este ocupația omenească ce are cea mai mare inerție iar cele ce trebuiau scrise atunci puteau să aștepte: ,,Ultimul în spațiul arhaic” aduce din Valea Largă amintiri demne de literatura din primul raft a librăriilor din țările unde a călătorit scriitorul … demonstrează importanța clipei trăite de om sub presiunea timpului dar ce minunată e clipa petrecută în călătorii, de-ar fi acestea ,,călătorii utile prin orașe înfrățite”.
Victoria Stolojanu-Munteanu
