Motto:
„Doar creștinismul mă ține oarecum tânăr, neplictisit, nescârbit, nesupărat. Nu duc decât o viață creștină moderată și modestă. Cred în Dumnezeu, știind și ce spunea Unamuno, că a crede în Dumnezeu înseamnă a dori să existe și a te purta cum ar exista.”
„Dragostea mea pentru poporul român și pretenția mea de a fi Român sunt „drepturi” pe care mi le-am arogat numai eu cu de la mine putere, fără temei, fără nicio piesă justificativă, fără ezitare și la modul absolut.”
„Celula noastră tot canal de scurgere din „Mizerabilii”, pare a fi tot cloacă și esofag, apa tot viermănoasă rămâne, mâncarea tot pe sponci, gardienii ne bruftuiesc și ne brutalizează în continuare, frigul e pătrunzător, dar cui îi pasă? Și cine te vede?”
N.Steinhardt
Nicolae Steinhardt, personalitate de seamă a culturii românești, a apărut în viață pe 29 iulie 1912, în București, ca fiu al avocatului evreu Oscar și al Antonetei. Absolvent al Liceului „Spiru Haret”, cu bacalaureatul în 1929, cu studii de drept, doctorat în 1936, cu specializare în Franța (1938-1939), este avocat începând cu 1934, în baroul Ilfov. Activitatea sa publicistică debutează de timpuriu, în revista Liceului „Spiru Haret”, frecventează Cenaclul „Sburătorul”,colaborează la „Revista Burgheză”, sub pseudonimul Antisthius, publică studii în colaborare cu Emanuel Neuman, coleg de facultate și prieten, Manole din „Jurnalul fericirii”, de asemenea, colaborează la „Libertatea” și „Revista Fundațiilor Regale”, iar, după război, publică pentru scurtă vreme în „Universul literar”, „Victoria”, „ Tribuna poporului” și din nou, în ,,Revista Fundațiilor Regale”.
Refuză să colaboreze cu noul regim, se alătură grupului itinerant Constantin Noica- Constantin (Dinu) Pillat, format din 24 de personalități, unii foști legionari sau simpatizanți ai mișcării legionare, considerate, în perioada sovietizării țării, „elemente contrarevoluționare”. Filosoful C. Noica primește domiciliul forțat la Câmpulung- Muscel și trăia din meditații, considerat de prima soție, o englezoaică, Wendy Mouston, dirijor fără orchestră”. N. Steinhardt s-a revăzut cu C. Noica la Câmpulung-Muscel în 1954, unde și-a petrecut concediul. Începuse atacul împotriva elitelor intelectuale: politice, economice, religioase, militare, rurale.
În 1960, N. Steinhardt este anchetat apoi condamnat, în lotul „Noica- Pillat”, la 12 ani în închisoare. Trece prin închisoarea Jilava, unde are loc convertirea de la iudaism la creștinism, botezat fiind, în celulă, de părintele Mina Dobzeu, apoi Gherla și Aiud. Eliberat din închisoare în august 1964, pe 12 septembrie 1964, de la preotul George Teodorescu primește taina botezului prin mirungerea sa, care nu se putea îndeplini în condițiile celulei. Lucrează ca muncitor necalificat la fabrica „Stăruința” din Calea Vitan, după ieșirea din închisoare, mai bine de 2 ani. Revine în lumea literară prin traduceri, medalioane, cronici etc. Aflat la Păltiniș, Constantin Noica îi spune să meargă la Cluj, la I.P.S Iustinian Chira, Arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului, în scopul intrării în monahism. I se recomandă Mănăstirea Rohia, unde, începând cu 1980, devine monah, dar rămâne, în continuare activ pe tărâmul eseisticii și al criticii. Securitatea îl presa permanent pe Prea Sfințitul Iustin, starețul Mănăstirii Rohia, să-l trimită pe N. Steinhardt la București, dar acesta, adresându-se securiștilor, le spune direct: „Sunteți niște mari dobitoci! Da, da, sunteți mari dobitoci! Acest om este de mare valoare. Cei din Apus ar dori să-l aibă în mijlocul lor! La Rohia, alături de „frați”, a avut posibilitatea să guste viața creștină autentică. Călătorea des la București, iar într-o bună zi a plecat la Baia Mare, unde stătea la o familie. S-a îmbolnăvit la sfârșitul lui martie 1989 și a fost dus la spital. Ajuns la spital, starețul Iustin, însoțit de un călugăr, N. Steinhardt se uită mereu la acesta, ar fi vrut să comunice, dar, lângă el, era și „umbra”. Aflat pe patul spitalului, s-a adresat prietenului său: „Citește-mi rugăciunile din ceasul morții!” I-a citit din cartea de rugăciuni a suferindului. „Acum închide cartea!” Erau ultimele cuvinte ale lui N. Steinhardt. A închis cartea, a pus-o pe noptieră și a ieșit din salon .A intrat asistenta și a fost de față la stingerea unui om de înaltă cultură, cu har și cu sclipiri de geniu. Se stinge la 30 martie 1989. După cum s-a confesat în repetate rânduri, N. Steinhardt, a scris capodopera sa, „Jurnalul fericirii”, între anii 1969 și 1971, la îndemnul prietenului și colegului de lot și de suferințe, scriitorul Constantin (Dinu) Pillat. Această valoroasă carte a avut un destin aparte, dramatic, a trecut printr-un șir de peripeții, înainte de 1989, a fost confiscată de securitate, urmare a unor delațiuni, dar cu un destin excelent, european, după 1991, tipărită în peste 500.000 de exemplare. În 1972, pe 14 decembrie, prima variantă, 550 de pagini a fost confiscată de Securitate, în urma unei delațiuni a lui Ion Caraian („Arthur”). N. Steinhardt rescrie din memorie o altă variantă, mai amplă, 750 de pagini, carte redactată de Virgil Bulat și Virgil Ciomoș, însoțită și de note și indice, cu „Un dosar al memoriei arestate” de George Ardeleanu, Mănăstirea Rohia, Editura Polirom, Iași, 2008. În 1975, în urma unui memoriu, îi este restituită prima variantă, la intervenția Uniunii Scriitorilor din România. N. Steinhardt face mai multe copii ale celor 2 variante pe care le trimite clandestin unor prieteni. Izbutește să trimită câte o copie pentru fiecare variantă la Paris, prietenilor săi, Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, prima în limba franceză, a doua limba română. Din corespondența cu Virgil Ierunca, reiese că în intenția lui N. Steinhardt era să unifice cele 2 variante, o dovadă că Manuscrisul de la Rohia, o descoperire lui George Ardeleanu în Arhivele Mănăstirii „Sfânta Ana” Rohia, în 2002, din păcate incompletă, este a treia variantă inedită a „Jurnalului fericirii”. În 1984, 14 mai, Securitatea confiscă din nou prima variantă, tot în urma unei delațiuni, fără efect. Varianta apărută la Editura Dacia, cu certitudine, este prima variantă confiscată în 1972, iar toate edițiile publicate reiau această primă variantă.
A doua variantă rescrisă din memorie s-a pierdut în circumstanțe obscure, neclare, după 1990. Manuscrisul inedit de la Rohia, după George Ardeleanu, ar putea reprezenta o unificare a celor două variante. „Jurnalul fericirii”, Manuscrisul de la Rohia, ediție îngrijită de George Ardeleanu, apare la Editura Polirom, Iași, 2012. Această variantă, a treia, inedită, aflată și în posesia noastră, cuprinde textul propriu-zis și o Addendă cu notele prin care sunt comparate variantele, cu cele mai importante diferențieri, la care se adaugă documente din Dosarul de Urmărire Informatică, aflat la CNSAS. George Ardeleanu, cel care îngrijește această ediție, acordă o mare atenție aparatului critic, prin bogatele note aflate la subsolul paginilor plus Addenda întinsă pe 79 de pagini, după care urmează indice de nume. Textul acestei ediții a fost adaptat conform normelor limbii române actuale (DOOM3), acolo unde este cazul. „Jurnalul fericirii” diferă cu mult față de formula clasică a jurnalelor, a însemnărilor zilnice, în sensul că cronologia este abandonată, la fel principiul calendarității și cel al simultaneității. De fapt este o abatere de la sensul de dicționar al noțiunii de „Jurnal”: ziar cu apariție zilnică, însemnări zilnice. O situație paradoxală: un jurnal scris après coup, bazat pe „amintiri proaspete și vii”, apoi reconstituit, rescris, amplificat conform confesiunii sale : „De vreme ce nu l-am putut insera în durată, cred că-mi este permis a-l prezenta pe sărite, așa cum, de data aceasta, în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile- aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conștiință. Efectul bate înspre artificial, e un risc pe care trebuie să-l accept…”
Dat fiind cele arătate, parcurgerea acestei capodopere presupune o lectură-studiu, nu una somnifer, de aceea, înainte de a o lectura, pentru o mai ușoară înțelegere, am consultat mai întâi două cărți importante: „Ficțiunea jurnalului intim”, „Diarismul românesc”, volumul III, Editura Univers Enciclopedic, București, 2005, autor Eugen Simion, și „Cercuri culturale disidente”, cu referire la Cercul disident Constantin Noica-Constantin (Dinu) Pillat, Editura Univers Enciclopedic,, București, 2001, autor Ioan Opriș.
Între momentele evenimențiale, timpul petrecut în închisoare, (1959-1964) și demersul său scriitoricesc, jurnalistic, (1969-1971) există totuși o anumită perioadă. Este destinul unui intelectual născut evreu pe care închisoarea, „academie și altar”, l-a transformat radical, dintr-un intelectual pur, neaoș, ahtiat după cunoaștere, cu preocupări multiple, publicistice și eseistice de literatură universală și filosofie, la un autentic homo religiosus, prin convertirea de la iudaism la ortodoxism.
N. Steinhardt amintește, în jurnalul său, de cele trei soluții lumești posibile ale spiritului „încătușat”, ajuns într-o situație represivă: soluția Soljenițân- renunțarea la orice speranță-de-acum încolo sunt un om mort; soluția Zinoviev-neadaptarea la sistem și la luarea acestuia în zeflemea; soluția Churchill-Bukovski- suferința provoaca o poftă nebună de a trăi și de a lupta. N. Steinhardt îmbrățișează o a patra soluție: credința în ortodoxism. Sunt și notații nepersonalizate pe care le reproduce sub titlul Bughi Mambo Rag. Când discuțiile sunt de natură intelectuală, apelează la două personaje fictive: Demetrios și Marcellus. N. Steinhardt și-a transformat viața în destin, vorba lui Malraux.
N. Steinhardt avea capacități intelectuale ieșite din comun, dispunea de o memorie formidabilă, știa pe de rost „Scrisorile„ lui Eminescu, de asemenea, „Luceafărul”, „Moartea lui Fulger” și „Nunta Zamfirei”, de George Coșbuc, poezii din Topârceanu, Lamartine, Bodelaire, Varlaine, Nichifor Crainic. Radu Gyr. Norocul lui a fost că, în celulă, era înconjurat de oameni ahtiați de învățătură, de cultură, oameni curajosi, gentili, manierați, foști demnitari. Nu de puține ori, celula căpăta o altă turnură, aceea de universitate de educație. Se încingeau discuții aprinse despre cele două teorii privind originea vieții: creaționistă și evoluționistă, de asemenea, pe teme de filosofie, despre existențialism, aducând mereu în discuții numele lui Jean-Paul Sartre. Aprige discuții au loc pe seama celor doi mari scriitori, Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi. Va urma
Constantin. E. Ungureanu
