Majoritatea susținea că lipsa lor de caracter, în regimul communist, „infectează„ iremediabil și lucrările lor, dimpotrivă minoritatea, din care făcea parte și N. Steinhardt, susținea că atitudinile lor politice nu au nici o legătură cu opera lor, nu micșorează cu nimic valoarea scrierilor acestora. De la Costi Brâncoveanu, coleg de celulă, află despre genealogia Brâncovenilor și a Bibeștilor. De reținut că Securitatea i-a dat șansa să aleagă una dintre cele două condiții: să devină martor al acuzării, și atunci rămâne liber sau să nu accepte și, în acest caz, intră în boxă alături de C Noica, Dinu Pillat, Vasile Voiculescu, Nicolae Balotă, Ion Negoiţescu, Alexandru Paleologu etc. Securitatea i-a dat răgaz să reflecte trei zile și, în această situație, merge la tatăl său, evreu de 82 de ani, să-i ceară părerea. După ce îl ascultă, acesta, în cele din urmă, îi spune: „Dacă nu accepți, este adevărat că vei avea zile grele, dar nopțile le vei avea liniștite- vei dormi bine. Pe când, dacă accepți să fii martor al acuzării, vei avea ce-i drept, zile destul de bune, dar nopțile vor fi îngrozitoare”. Încurajându-l pe fiul neliniștit și nehotărât,bătrânul îi mai spune: „ Și vezi să nu mai mă faci de râs. Să nu fii jidan fricos și să nu te c… în pantaloni”. Dilematicul fiu alege calea suferinței. Iată ce spune despre Nicolae Balotă, critic și istoric literar, eseist, memorialist comparatist: „Catolic, se roagă intens, știe liturghia pe dinafară și nu i-a rămas niciuna din cărțile scrise vreodată pe acest pământ”. Nicolae Balotă îi amintește lui Steinhardt că atunci când deschide volumul lui Proust și citește, nu se poate reține de a plânge. André Malraux: „Opera lui Proust este o „Biblie a omenirii”. Despre Ion Negoițescu (1921-1993), critic, istoric literar, eseist, poet, memorialist, spune că era „un intelectual deosebit de talentat”.
Radu Lecca, condamnat la moarte, dar grațiat, povestește despre moartea Antoneștilor. După ce li s-a comunicat sentința că vor fi executați, i-au dus pe cei șase condamnați în Valea Piersicilor, în apropierea închisorii: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, generalul Pantazi, Piky Vasiliu, Radu Leca și George Alexianu. Lecca și Pantazi au fost grațiați. Ceilalți patru au fost executați. Mareșalul a murit așa cum trăise, cu mult curaj, lașitatea nefăcând parte dintre cusururile sale. Mihai a murit într-o stare de cvasiinconștiență, La pagina 160 din „Jurnalul fericirii”, N.Steinhardt face următoarele afirmații: „Nu încape îndoială că Evreii nu-i pot fi decât recunăscători lui Antonescu, șefului de stat care cu adevărat s-a împotrivit exterminării lor. Lecca le povestește că pentru tot ceea ce a făcut obținuse aprobarea lui Göring, punându-i-se condiția să nu afle Hitler”. „Pe cât de nepăsător s-a arătat Antonescu, în război, cu sângele Românilor pe care i-a lăsat să înainteze până la Stalingrad, pe atât de zgârcit s-a dovedit a fi cu cel al Evreilor”. O altă relatare: „Evreii comuniști de la noi au fost dezamăgiți de comunism numai după ce au fost scoși din funcții”. Aflat la închisoarea de la Gherla, 1962, N. Steinhardt află de la învățătorul Nicolae Druică două fapte care l-au impresionat profund. Înainte de a-și începe cursul la Facultatea de Medicină „Carol Davila” din București, profesorul universitar Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, spunea Rugăciunea „Tatăl nostru”. Când Vasile Pârvan a ajuns profesor universitar, tatăl, bătrânul învățător, venea în aulă la toate cursurile predate de marele istoric. Bunicul lui N. Steinhardt a fost coleg de redacție cu Mihai Eminescu la „Timpul”. I-a povestit că era un domn foarte distins și deosebit de frumos. A venit într-una din zile pe la redacție, în frac, era invitat la masa și ducea flori gazdei.
În jurnalul său, N. Steinhardt, deseori face referire la viața de detenție cu adevărat lugubră. O perioadă a fost și în greva foamei, tratat în condiții inumane, înfiorătoare, arăta ca o stafie. Mulți nu rezistau și alegeau calea sinuciderii, așa cum a făcut-o muzicologul Mihai Rădulescu. În „cultura” gardienilor era un limbaj suburban, cu înjurii. Fiecare gardian avea câte o poreclă. Plutonierul Biserică înjura numai de cele sfinte, plutonierul Pisică intra tiptil în celulă pentru a-i surprinde pe cei care dorm sau moțăie, ,,profesorul Ciomag” nu știe decât să bată. Radu Cioculescu (1901-1961), fratele lui Șerban Cioculescu, redactor la Revista Fundațiilor Regale și traducătorul romanului „În căutarea timpului pierdut„ de Marcel Proust, în depoziția sa, a refuzat să dea alte nume, s-a purtat eroic, iar după 14 ani de detenție a murit de cancer. Agresivitatea, tortura, sadismul erau specifice închisorii. Social-democratul Ion Flueraș, deputat al clasei muncitoare, a fost ucis în bătaie.I-au înfipt o coadă de mătură în gât. Aflăm din acest„Jurnal” că Virgil Cândea l-a ajutat pe N. Steinhardt în drumul său spre Hristos. „Dacă pot cuteza să spun că sunt Român o datorez, în primul rând intrării în legătură și mulțumită lui Cândea”-afirma N. Steinhardt .Firește că pe întregul parcurs al „Jurnalului fericirii”, autorul face apologia creștinismului. Prin creștinism, omul își transcende și își transfigurează viața. „Prin botez, afirmă N. Steinhardt, m-am născut a doua oară”. Pentru aceasta, ortodoxia este calea cea mai bună și cea mai adevărată, Creștinismul trinitar (Sfânta Treime), o variantă a iudaismului, este superior celorlalte religii. „Școala lui Isus Hristos- este o ramură a iudaismului”. Noi, toți, afirmă N. Steinhardt, prin păcatele pe care le-am săvârșit, prin gândurile noastre necurate L-am răstignit pe Hristos”. „Cu fiecare păcat al nostru batem un cui în Crucea lui Hristos”. „De Dumnezeu cel de dincolo de bine și de rău, noi nu ne putem apropia decât făcând binele”. Hegel: `A iubi pe Dumnezeu înseamnă a te simți cufundat în totalitatea vieții”. N. Steinhardt enumără trăsături ale nobleței creștinismului. Dostoievski: „Crezul acesta este foarte simplu, iată-l: să cred că nu există nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor, mai rațional și mai desăvârșit decât Hristos”.
Întâlnirea cu părintele Cleopa, un înțelept și un sfânt, pentru care lumea este o formă a bunătății, era un prilej de a-și îmbogăți mintea și sufletul cu sfaturile și comentariile sale asupra Scripturii. Urmărit de Securitate, s-a refugiat în codru, unde a petrecut 4 ani.A trăit fără foc și drept hrană ce-i puteau oferi munții și copacii.
Și totuși, de ce un „Jurnal al fericirii”? Mai întâi, N. Steinhardt a preferat închisoarea decât să-i acuze pe Vasile Voiculescu și pe C. Noica. Iată ce spunea în 1960, în timp ce era la „opreală”, după ce primise taina botezului, prin convertirea de la iudaism la ortodoxism: „Mă deștept noaptea din somn, de fericit ce sunt. Nu-mi vine a crede că m-am învrednicit de Sfântul Botez. Bucuria aceasta mă trezește așa cum pe alții nu-i lasă în pace necazurile, grijile.”
Celula se transformase într-o adevărată universitate de educație. Paradoxal, și suferința contribuie la fericirea autorului. Dostoievski: „Cea mai bună și mai sigură cale spre fericire este o bună și intimă cunoaștere a suferinței”. Oscar Wilde, scriitor englez: „Viața de închisoare ne ajuta să vedem oamenii și lucrurile așa cum sunt cu adevărat”. N. Steinhardt: „Închisoarea ne dezvăluie adevărul și realitatea. De aceea își fac atâția oameni act de adeziune la suprema realitate, la Dumnezeu.” Nicolae Bălcescu: ”Cine luptă pentru libertate, luptă pentru Dumnezeu. ”
Închisoarea a fost locul lui de desăvârșire, de împlinire: „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realității, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) și ies cu ochii deschiși; am intrat răsfățat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător, soarele și viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi.”
Temele centrale ale operei sale, ale „Jurnalului fericirii” sunt libertatea și morala creștină.
N. Steinhardt a fost un erudit, un spirit ales, un moralist, cu multă răbdare. Credința, în cazul lui, înseamnă morală, un mod de a fi, o lege a moderației și o religie a iubirii. Zilnic, practica virtuțile creștine.
Alex Ștefănescu a declarat că prima carte despre care a scris, după 1989, a fost „Jurnalul fericirii”de N. Steinhardt: „O capodoperă a literaturii române din toate timpurile este „Jurnalul fericirii”, scris parțial în minte, în închisoare, dus la bun sfârșit după grațierea din 1964, confiscat de securitate și reconstituit de autor din memorie. În cunoscutul său stil patetic și funambulesc cu intuiții fulguriante și confesiuni sfâșietoare, cu spectaculoase desfășurări de erudiție și o copilăroasă bucurie a jocului. N. Steinhardt ne povestește cum a trăit, cum a suferit, cum a înțeles.”
Încheiem cu una din mărturisirile lui N. Steinhardt: „ Se cade să mărturisesc: mă simt din ce în ce mai creștin și mai român; ușor aș fi putut rămâne în străinătate în 1979-1980, n-am făcut-o pentru că am socotit că nu-i frumos să tot treci de la o denominațiune la alta și pentru că mai presus de orice am dorit să-mi pot identifica viața și soarta cu a poporului român; sângele meu este evreiesc, dar de simțit și de gândit, simt și gândesc românește”.
Constantin. E. Ungureanu
